LECŢIA DE ROMÂNISM A ROMÂNILOR
DE LA RĂSĂRIT
Academician IOAN-AUREL POP
Ascultam, elev încă fiind, la Braşov, în Şchei, pe notele Baladei, un mesaj despre premieraoperetei Crai Nou, petrecută în 1882, în marea sală de festivităţi a Liceului „Andrei Şaguna",şi eram îndemnat de dascălii mei să nu uit. Mă gândeam atunci şi gândul acesta s-a întăritmereu - că cea mai frumoasă doină românească, auzită vreodată de mine, era, fără îndoială,această Baladă sau tânguirea bucovineanului fără noroc numit Ciprian Porumbescu. Plângeauîn notele ei - după gândul meu de-atunci - toţi codrii Arboroasei, invocând vremuri de demult,când din Ţara de Sus pornise destinul glorios al Ţării celei mari a Moldovei, despre care aveamsă aflu mai apoi de la alt moldovean - Nicolae Iorga - că fusese „a doua libertate românească".
Abia mai târziu am înţeles versul „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul", din cea maifrumoasă poezie despre ţară, despre România, scrisă vreodată pe acest pământ, anume Ce-ţidoresc eu ţie, dulce Românie! Cum a putut Mihai Eminescu - născut la 1850 în aceeaşi Ţară deSus -, când Moldova lui era împărţită între Imperiul Otoman, Austria şi Rusia, Transilvaniaera provincie a Austriei, iar Ţara Românească era privită încă de unii drept provincieprivilegiată a ImperiuRliOtoman, trăind apoi, după 1859, într-o ţară care abia se forma, săprevestească viitorul României cu un optimism aşa de tonic?
Mai apoi, aveam să aflu că şi cea mai frumoasă şi mai exactă definiţie a patriei românetot un moldovean o dăduse, anume Mihail Kogălniceanu. Pentru el, pe la 1843, patria era„toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte", iar „istoria naţională" era „istoriaMoldovei întregi, înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania". Astfel, ma-rele istoric romantic a dovedit că România exista înainte de proclamarea sa oficială în urmadeciziei oamenilor politici. El era convins că România dăinuia de când exista limba română,iar limba noastră se născuse odată cu poporul nostru.
O limbă este ca un organism viu, carese naşte, creşte, se dezvoltăşi moare odată cu poporulcare a creat-o şi căruia i-aservit drept mijloc de co-municare. Definirea patrieiprin limbă este tulbură-toare, iar această definirevine la noi dintr-un trecutîndepărtat. Nu este de mi-rare că tot un moldovean -Alexe Mateevici (Magazinistoric, nr. 6/2005) - a scris,la 1917, cea mai frumoasăodă dedicată limbii ro-mâne: Limba noastră-i ocomoară... Mult în urmalor vine munteanul NichitaStănescu (cu Patria meaeste limba română), inspiratde pomenitele modele.
Oare toate aceste defi-niţii româneşti de excepţie-adevărate mărturii de simţireromânească - date de moldo-veni să fi venit numai în epocaavânturilor romantice ale seco-lului naţionalităţilor, cândlumea intelectuală se trezea laconştiinţă naţională şi se stră-duia să îndrume în acelaşi sensşi masele de jos? Unii au şifost, de altminteri, ispitiţi săafirme, cu destulă uşurinţă, cănaţiunea este o construcţie re-centă, datorată exclusiv inte-lectualilor, aceia care i-au în-văţat pe oamenii simpli că auorigine comună, că vorbescaceeaşi limbă, că au aceleaşicredinţe şi tradiţii etc. De a-ceea, s-a vorbit despre „inven-tarea naţiunii", cam în felul încare se născocise locomotivacu aburi, motorul cu ardereinternă sau zborul cu aparatemai grele decât aerul... Era caşi cum un grup de oameni ar fiavut ideea cu totul nouă să-ipună pe bulgari, pe muntenişi pe sârbi la un loc, cu scopulde a face o ţară sud-est euro-peană numită, să zicem,„Balcania" sau „Romslavia".Ni se spune că numai întâm-plarea a voit ca valahii dinŢara Românească să fie plasaţialături de moldoveni şi alăturide transilvăneni, cu scopul dea forma România - o con-strucţie destul de artificială,clădită pe ideile unor intelec-tuali inteligenţi, şi nu perealităţi.
Răspunsul la dilemele demai sus nu poate veni decâtprin analiza situaţiei din peri-oadele vechi, cele de dinaintede 1800. Dacă înainte de1800, muntenii, oltenii, mol-dovenii, ardelenii vor fi fostmase difuze şi diferite, vor-bitoare de limbi variate, cucredinţe şi tradiţii divergenteetc., pe care intelectualii mo-derni se vor fi căznit să le
unifice cumva, atunci ide-ea naşterii artificiale şi târ-zii a unităţii româneşti tre-buie admisă. Pentru a nelămuri, nu există decât osingură cale, anume apelulla cercetarea istorică, lastudiile specialiştilor careprin metodele lor specificesunt capabili să reconsti-tuie (fie şi parţial) trecutul.Acest lucru a fost făcutdeja, fireşte, cu rezultatedeosebite, în secolul al XX-lea, prin contribuţiile deexcepţie ale lui NicolaeIorga, Gheorghe I. Brăti-anu, Constantin C. Giu-rescu, Ioan Lupaş, Petre P.Panaitescu şi ale multoraltora, dar neîncrezători casă nu spunem răuvoitorimai sunt destui. De aceea,în asemenea cazuri, repetiţia- „mama învăţăturii" - nu esteniciodată de prisos. Nu vomevoca aici decât exemplelecele mai semnificative.
Dimitrie Cantemir la 1700.„împinşi şi poftiţi fiind de launii prieteni străini, şi maicu dinadins de la însoţireanoastră care este AcademiaŞtiinţelor din Berlin", Dimi-trie Cantemir se simte dator sălămurească „începătura, nea-mul şi vechimea moldove-nilor". De aceea, el a trebuitsă răspundă câtorva întrebări,pe care şi le-ar fi putut punestrăinii de la cumpăna seco-lelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, cum ar fi cele referitoarela identitatea românilor şi aţărilor lor. La întrebarea „cinesunt românii?", răspunde fărăezitare că sunt urmaşii roma-nilor, iar la cea despre ţărilelocuite de români spune că elevin de demult, fiind formatepe locul vechii Dacii. ŢaraRomânilor a fost pentru eluna şi nedespărţită, dinvremuri imemoriale, dupăcum singur mărturiseşteîn prima dintre cele trei„cărţi" din Hronic (numite..Prolegomene"), „carte" încare prezintă o descriereistorico-geografică „a toataŢara Românească (careapoi s-au împărţit în Mol-dova, Muntenească şi Ar-dealul) din descălecatul eide la Traian". Pentru Can-temir, Ţările Româneşti senumesc „Daco-Romania",adică Romania născută peteritoriul vechii Dacii, dincoloniştii romani, chemaţişi români.
Aşadar românii nu erau alt-ceva pentru Cantemir decâtromanii trăitori de circa 1.600de ani în noua Românie, fău-rită pe teritoriul Daciei. „Da-chiia au fost de la Traian îm-părat cu cetăţeni şi slujitorivechi romani descălecată şideciia precum aciiaşi romanisă fie moşii, strămoşii româ-nilor. cari şi astăzi în părţileDachii lăcuitori să află, adecămoldoveanii, munteanii, raa-ramorăşeanii, românii de pesteDunăre şi cuţovlahii din ŢaraGrecească, căci toate acesteanăroade dintr-aceiaşi romaniai lui Traian să fie, nu numailimba şi graiul...". ..Aceştiadară mai sus pomeniţi şi întoată lumea cu nume nemu-ritor, vestiţii romani [...] suntmoşii, strămoşii noştri, a mol-dovenilor, muntenilor, ardele-nilor, precum şi numele cel demoşie ne arată (români che-mându-ne şi limba cea părin-tească, care din româneascăsau latinească este) nebiruitmartor ni iaste". Limba româ-nilor este curat romană şi nus-a „stricat" niciodată prin a-mestec efectiv cu graiul „bar-barilor". îi invocă pe scriitoriicare socotesc graiul moldo-venesc ca fiind graiul „lati-nesc stâlcit" şi pe aceia caresocotesc că se trage din graiulitalienesc. Aduce în atenţieargumentele ambelor părţi, cuaccent pe prima opinie („gra-iul latinesc ar fi muma ceadreaptă şi adevărată a graiuluimoldovenesc"): 1) coloniileromane au fost aduse în Daciaînainte de stricarea graiuluiromanilor/în Italia; 2) „Mol-dovenii nu s-au numit nici-odată italieni, nume care aajuns af romanilor în vremilece au urmat, în mai multelocuri, ci au păstrat totdeaunanumele de romani, acelaşipentru toţi locuitorii Italiei învremea când Roma era cetateacea mai de frunte a lumii în-tregi". Ungurii şi polonezii lezic şi românilor şi moldo-venilor vlahi; 3) în limba mol-dovenilor sunt mai multevorbe latineşti care în gra-iul italian nu există. în gra-iul moldovenesc sunt şicuvinte din graiul grecilor,turcilor, leşilor, unguri-lor, tătarilor, italienilor (dela genovezii de la MareaNeagră) şi chiar al dacilor(de la sclavii daci, de lafemeile dace devenite ne-veste de romani). „Mun-tenii şi ardelenii au acelaşigrai cu moldovenii" şi toţise numesc pe sine români,de la vechii romani.
Cu alte cuvinte, celmai mare învăţatmoldovean din toate tim-purile (de până atunci) ştia dincercetări minuţioase că mol-dovenii sunt români, că aceştiromâni se trag din romani şi cănu este nicio contradicţie întregrupurile regionale de mol-doveni, munteni, ardeleni etc.şi calitatea lor generală deromâni, înrudiţi cu celelaltepopoare romanice. Altfel spus,la 1700, Dimitrie Cantemirexprimă clar ideea identităţiiromâneşti, în primul rând pebaza unităţii de origine şi delimbă.
Cronicarii veacului alXVII-lea. înainte cu circa ojumătate de secol faţă de Can-temir, marele învăţat MironCostin exprima idei asemă-nătoare, pornind de la denu-mirile date diferitelor grupuride români. „Şi acestea - nutoate denumirile, [ci] numaiunele dintre ele - le-am în-semnat, pentru înţelegereamai uşoară a denumirilor nea-mului şi altor ţări, Moldoveişi Ţării Munteneşti şi româ-nilor din Ardeal. Aşa şi pentruneamul acesta, decare scriem, dinţările acestea, nu-mele său drept şimai vechi este ro-mân, adecă râm-lean, de la Roma.Acest nume [vine]de la descălecatullor de la Traian, şicât au trăit [româ-nii], până la pustii-rea lor de pe acestelocuri [deschise] şicât au trăit în munţi,în Maramureş şi peOlt, tot acest nume l-au ţinutşi îl ţin până astăzi, şi încă maibine muntenii decât moldo-venii, că ei şi acum zic ŢaraRumânească, ca şi românii ceidin Ardeal. Iar străinii şi ţăriledimprejur le-au pus acestnume de vlah, de la vloh, cums-a mai pomenit, [iar] acestenume de valeos, valascos,olah, voloşin tot de străini suntpuse, de la Italia, căreia îi zicVloh. Apoi, mai târziu, turcii,de la numele domnului care aînchinat ţara întâi la turci, nezic bogdani, [iar] muntenilorcaravlah, grecii ne zic bog-danovlah, muntenilor - vla-hos. Iar acest nume, moldovan,este de la apa Moldovei, dupăal doilea descălecat al acesteiţări, de la Dragoş vodă. Şimuntenilor, ori cei de pe munte- munteni, ori cei de pe Olt -olteni, că leşii aşa le zic mol-teani. Deşi şi prin istorii, şi îngraiul străinilor, şi între ei în-şişi. cu vremurile, cu veacu-rile, cu înnoirile, [românii] auşi dobândesc şi alte nume,doar acela care este numelevechi stă întemeiat şi înrădă-cinat. [adică] rumân, cum ve-dem. Că, măcar că ne chemămacum moldoveni, dar nu în-trebăm: «ştii moldoveneşte?»,ci «ştii rumâneşte?», adicărâmleneşte; puţin nu este casţis românite, pe limba latină.Stă, dar, numele cel vechi caun temei neclătinat, deşiadaugă ori vremile îndelun-gate, ori străinii adaugă şi altenume, însă cel ce-i rădăcinănu se mută. Şi aşa este şi a-cestor ţări, şi ţării noastre,Moldovei, şi Ţării Munte-neşti: numele cel drept dinmoşi-strămoşi este,român,cum îşi cheamă şi acum locui-torii din ţările ungureşti^stmuntenii ţara lor şi cum scriuşi răspund cu graiul: ŢaraRumânească".
Astfel, Miron Costinlămureşte în chipdestul de clar existenţa nume-lor generale de români şivlahi, a altor denumiri regio-nale şi locale (bogdani, mol-doveni, munteni, olteni), pre-cum şi a numelui de ŢaraRomânească. Cum se vede,învăţatul boier moldoveanfoloseşte alternativ numele derumân şf român, ele reprezen-tând pentru el exact acelaşilucru. El ştie căromânii au multedenumiri locale, re-gionale, după pro-vinciile şi „ţările"în care locuiesc, darşi o denumire et-nică generală, cu oformă principalăinternă (rumân oriromân) şi una ex-ternă {vlah). MironCostin constată căromânii, indiferentunde ar trăi, numesctoate regiunile lo-cuite de ei „Ţara Româ-nească".
Mai înainte de Miron Cos-tin cu câteva decenii, vorni-cul Grigore Ureche scria înLetopiseţul său „de cânds-au descălecat ţara", că „ru-mânii, câţi să află lăcuitori laŢara Ungurească şi la Ardealşi la Maramoroşu, de la un locsântu cu moldovenii şi toţi dela Râm se trag"; el ştia (pe la16Q0) şi că în Transilvania„njai multu-i ţara lăţită de ro-mani decâtu de unguri".
Pentru unii specialişti, măr-turiile acestor mari învăţaţimoldoveni care vorbesc răs-picat în secolele al XVII-leaşi al XVIII-lea despre originearomană şi unitatea românilornu sunt suficient de relevante,fiindcă ei ar fi aflat de la străiniaceste lucruri. De exemplu,culţii boieri moldoveni Gri-gore Ureche şi Miron Costins-ar fi „iluminat" în legăturăcu unitatea şi latinitatea româ-nilor la colegiile iezuite dinPolonia, unde ar fi învăţatdupă principiile umanismuluitârziu. Astăzi se ştie că nu afost aşa, dar chiar dacă ar fifost, faptul că străinii îi pri-veau pe moldoveniuna cu muntenii şicu ardelenii nu ve-nea din legendă, cidin realitate. Cualte cuvinte, străi-nii nu aveau cumsă „inventeze" uni-tatea românilor, nuaveau cum să-i în-veţe pe locuitoriide la Carpaţi, de laDunăre, de pe Mu-reş şi de la Nistruaceeaşi limbă orisă-i facă să-şi aibăsorgintea în latinitate. încăacum mai multe decenii, s-adovedit, fără putinţă de'.Agadă, că românii (natural,unii dintre ei) au avut ei înşişiconştiinţa romanităţii lor înEvul Mediu şi au transmisaceastă convingere mai de-parte, spre noi.
Conştiinţa romanităţiiîn secolul al XVI-lea.Nu la Liov, nici la Bar sau laCracovia trebuia să meargăboierii moldoveni ca să îmveţe unitatea şi romanitatea,românilor, ci era suficient sărămână acasă, la Iaşi, la Su-ceava ori la SorocjL Nu maideparte decât în iulie 1600,Mihai Viteazul s-a intitulatla Iaşi „domn al Ţării Româ-neşti, al Ardealului şi a toatăŢara Moldovei", trasând pen-tru vecie destinul poporuluiromân. Marele om politic şistrateg nu a făurit atunci,în Moldova, România unită -după cum, mânaţi de preamult avânt, au spus şi au scrisunii patrioţi -, dar a oferit unexemplu şi a trasat, cu voie orifără voie, direcţia de urmat.Fireşte, nu toţi au înţeles ce seîntâmpla atunci, când ţărilecare formaseră odinioară Da-cia se aflau sub o singurăcârmuire - pentru prima oarăromânească! dar unii au luataminte şi s-au bucurat oriîntristat, după împrejurări.
Faptul că unii dintre ro-mâni vor fi înţeles mesajulunităţii şi latinităţii se vededin două exemple din epocă.Astfel, într-o proclamaţie cătrelocuitorii Moldovei, lansatăîn februarie 1562, de cătreIacob Hf raclide (poreclit Des-potul), acest principe seadresa supuşilor săi, anga-jându-se,„să lupte zi şi noaptecu infidelii şi blestemaţii turci[...], împreună cu voi [mol-dovenii], oameni viteji şineam războinic, coborâtoridin valoroşii romani, carefăcuseră lumea să se cutre-mure; şi în acest fel, vom facesă se cunoască de către lu-mea întreagă adevăraţii ro-mani şi descendenţii lor, iarnumele nostru va fi nemuri-tor şi vom cinsti imagineapărinţilor noştri". Despot Vodăstrăin de ţară şi de neam, daridentificat de-acum cu supuşiisăi moldoveni nu avea de cesă dea un astfel dedocument desti-nat moldovenilor,dacă aceştia nu ar fiînţeles nimic din el.
Al doilea exem-plu confirmă a-ceastăidee. în 1514când lumea cato-lică pregătea o no-uă cruciadă anti-otomană Jan Laski,episcopul de Gnez-no (Polonia), arătaîntr-un raport des-tinat Conciliului dela Lateran ce rol importantputea fi rezervat Moldoveiîn această întreprindere in-ternaţională. Pentru a-i con-vinge în acest sens pe înal-ţii prelaţi catolici, episco-pul polonez scria: „Căci ei[moldovenii] spun că suntoştenii de odinioară ai ro-manilor, trimişi aici pentruapărarea Pannoniei împo-triva sciţilor...". După cumse vede, nu ierarhul catolicpolonez pretindea că mol-dovenii descind din romani,ci moldovenii înşişi „spu-neau" acest lucru, se mân-dreau probabil cu el! Natu-ral, nu trebuie să ne închipu-im că acesta era un curentde masă, că toţi moldoveniiclamau în public obârşia lorromană. Dar unii dintre mol-doveni ştiau şi susţineau cusiguranţă acest lucru, pe careJan Laski nu face decât să-1consemneze cu exactitate.El nu spune că moldove-nii se traf din romani, cică moldovenii susţin acestlucru, ceea ce este semni-ficativ.
(Va urma)
