Conflict pentru Transnistria

O demisie si o impacare

Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu

Conflictul mocnit dintre Mihai Antonescu şi Alexandru Cretzianu (a cărui prezentare am început-o în numărul trecut), s-a produs ruptura şi care acutizat în timp. Să vedem cum au fost consecinţele ei.

Mihai Antonescu a primit referatul şi, la 29 iulie 1941, a pus următoarea rezoluţie: „Am dat instrucţiuni pentru punctul nostru de vedere şi am explicat domnului Cretzianu care sunt consideraţiile. Iluzia sa a unei înţelegeri cu Ucraina este cred prea repede dezminţită de realitate. De altfel, Ucraina nu este decât o nouă Rhenanie, tot atât de puţin divizibilă de Rusia cât a fost Rhenania de Germania. Domnul Cretzianu ştie că în memorandumul scris de mine la 23 aprilie şi [în] cel din mai de fapt, iunie 1941 n.n.] am pus hotărât problema Ardealului, iar toată acţiunea diplomatică ce am dus, continuând pe a domnului General, este hotărât revendicatoare a Transilvaniei. De aceea, am adoptat formula ocupaţiei militare în Transnistria până vom ajunge la o formulă precisă în ce priveşte soluţia ce se va da problemei ruse. Revendicăm totuşi protecţia transnistrenilor".

Această rezoluţie demonstrează distanţa ce separa pe ministrul Afacerilor Străine de primul său colaborator nu numai în aprecierea unei realităţi internaţionale extrem de volatile, dar şi a unor evoluţii în viitor. Dacă în ceea ce priveşte frontiera de răsărit şi problema Transnistriei poziţia lui Mihai Antonescu era una de „aşteptare", în vederea stabilirii unei soluţii „precise" în viitor, deosebindu-se clar de punctul de vedere al lui Al. Cretzianu şi Iuliu Maniu, repudierea Dictatului de la Viena era împărtăşită de toţi trei, dar evoluţiile viitoare vor evidenţia deosebiri esenţi- ale de metode şi mijloace în atingerea acestui obiectiv naţional.

Inţelegerea eu Ucraina, o iluzie?

Brutus Conte, diplomat roman
După ce a luat cunoştinţă de rezoluţia ministrului pe referatul din 23 iulie 1941, surmenat, secretarul general i-a cerut lui Mihai Antonescu - iar acesta a fost de acord - să-i acorde o lună de concediu. „Am încercat să-mi reiau lucrul în mod normal după acest concediu - mărturisea Alexandru Cretzianu, dar fiecare zi ce trece nu face decât să mă întărească în hotărârea mea de a demisiona".

La părerile lui Cretzianu s-au adăugat şi opiniile exprimate de trei dintre „reprezentanţii noştri cei mai distinşi în străinătate": Vasile Grigorcea; ministrul României la Roma, Raoul Bossy, ministrul României la Berlin, şi Eugen Filotti, ministrul României la Budapesta. „Fără a se fi putut concerta, în mod spontan ei au manifestat o unitate de vederi impresionantă, atrăgând în special atenţiunea guvernului asupra periclitării, prin planurile expansioniste peste Nistru, a drepturilor noastre asupra Transilvaniei".

Brutus Coste, însărcinatul cu afaceri al României la Washington, urma să informeze guvernul american că guvernul român „nu va formula nicio revendicare teritorială dincolo de Nistru înainte de a cunoaşte soluţia definitivă a păcii ruseşti".

Dar regimul „de simplă ocupaţie militară" în Transnistria era dezminţit de administraţia civilă românească, guvernatorul, prefecţii şi subprefecţii civili ţinând discursuri în care vorbeau de „desrobirea" teritoriului, iar campaniile de presă de la Bucureşti afirmau drepturile noastre asupra Transnistriei şi vehiculau ideea organizării unui plebiscit.

In opinia secretarului general al M.A.S., trebuia începută o acţiune imediată pentru un schimb de populaţiuni între elemente slave din Basarabia şi Bucovina şi români transnistreni.

La 6 octombrie, scrisoarea şi memoriul-anexă ale lui Al. Cretzianu au fost înaintate prin Registratura Generală a M.A.S., iar conţinutul lor a putut fi cunoscut şi comentat de mai multe persoane. Mihai Antonescu, în culmea iritării, i-a cerut acestuia să-şi retragă memoriul; în caz contrar, 1-a ameninţat pe Al. Cretzianu „cu sancţionarea publică: punerea în disponibilitate", ceea ce s-a şi întâmplat, întru- cât Al. Cretzianu a refuzat să-şi retragă memoriul.

Scandalul dosarului Craiova

Mihai Antonescu refuza să răspundă observaţiilor şi acuzelor făcute la adresa sa, explicându-şi poziţia printr-un „îndoit motiv": era inadmisibil ca „secretarul general să-şi îngăduie polemici cu ministrul său şi, în al doilea rând, nega „autoritatea" acestuia de „a atinge" („oricât de abil şi de indirect") politica externă a Guvernului („care este a Mareşalului Antonescu, nu numai a mea") şi de „a vorbi" despre politica externă promovată de M. Antonescu însuşi „în ultimele trei luni".

Acuzele erau adresate direct, deschis lui Alexandru Cretzianu: „Dvs. aţi aparţinut acelei epoci şi n-am găsit în arhiva Ministerului de Externe rezerve asupra politicii care a dus la trădarea pământurilor româneşti, aşa cum vă îngăduiţi azi să faceţi, atunci când, la capătul acţiunii diplomatice din ultimele trei luni, ridic diplomaţia noastră la un act de onoare, declarând caduc actul de la Viena".

Reproşurile lui Ică erau nesfârşite: „V-am arătat o cordialitate în raporturile personale, pe care n-aţi ştiut-o cinsti"; „Am trecut peste foarte multe împrejurări din trecut şi lucruri în prezent, închipuindu-mi că până la urmă omul din Dvs. va avea loialitatea înţelegerii unei munci chinuitoare, pe care am întins-o mai ales în ultimele şase luni, de la sectoarele cele mai grele, ale aprovizionării, ale ordinei publice şi ale administraţiei interne, până la propagandă, la măsuri de apărare naţională şi la afacerile externe".

Ministrul de Externe făcea remarci critice cu privire la modul în care omul Al. Cretzianu se achitase de sarcinile ce-i reveniseră în cadrul ministerului în calitatea sa de secretar general. Astfel, amintea că într-o inspecţie „anunţată" făcută în Arhiva ministerului - a cărei coordonare în plan administrativ cădea în sarcina secretarului general - a găsit-o „într-o stare deplorabilă". Exemplul clasic era legat de dosarul Conferinţei de la Craiova ce a stabilit condiţiile în care urma să se facă cedarea teritoriului Dobrogei de Sud către Bulgaria: a găsit pagini dactilografiate dintr-un articol despre folclorul românesc, decupări din ziare cu hărţi etc., „străine cu totul de proble- mele dosarului, şi o infinitate de alte acte într-o absolută dezordine". Urma încă un reproş: „Decât să vă îngăduiţi să tutelaţi politica externă a mareşalului Antonescu şi să vorbiţi în termeni atât de puţin eleganţi despre munca pe care am dus-o la Ministerul de Externe timp de trei luni, depăşindu-vă atribuţiile de secretar general, cred că făceaţi mai bine dacă vă menţineaţi în cadrul lor şi vă făceaţi datoria, ocupându-vă de administraţia Ministerului de Externe şi de arhivele lui".

Acuzele erau total nedrepte, în primul rând, neîndoielnic că problema organizării arhivei era una dintre atribuţiile ce cădeau, în plan administrativ, în sarcina secretarului general, dar nu printre priorităţile acestuia. El supraveghea şi coordona lucrările departamentului şi semna, prin delegaţie, în locul ministrului. Problemele curente ale M.A.S. ocupau însă majoritatea timpului secretarului general, care nu era un simplu funcţionar, cum insinua Ion Antonescu. în al doilea rând, în negocierile care au avut loc la Craiova, argumentele etnografice, folclorice, hărţile etc. au avut şi ele rostul lor în apărarea intereselor statului român. în aceste condiţii, era absolut normală prezenţa unor articole despre folclorul românesc, diverse hărţi etc. Departe de a constitui un motiv de cri- tică, prezenţa lor era dovadă de profesionalism a diplomaţiei româneşti, iar „dosarul" Conferinţei de la Craiova era compus în fapt din zeci şi zeci de alte dosare cu lucrările Conferinţei ce fuseseră tran- sferate de curând şi documentele nu putuseră fi ordonate într-o perioadă de timp atât de scurtă. în Arhiva M.A.E. există astăzi un fond special „Tratatul de la Craiova", cu sute de dosare.

Nu pieirea, ci salvarea păcătosului

Scrisoarea lui M. Antonescu se încheia astfel: „Aşadar, domnule Cretzianu, să nu mai vorbim despre condiţiile colaborării dintre noi. Eu am avut eleganţa să pun pe o cerere a Dvs. de desărcinare o rezoluţie de mulţumiri pentru munca pe care aţi depus-o", fiind trecută prin Registratura Generală a M.A.S. cu numărul 74.369.

Peste ani, referindu-se la scrisoarea pe care o primise din partea lui Mihai Antonescu, Al. Cretzianu îşi amintea: „Mi-a scris o scrisoare în care spunea că, ţinând seama de calitatea mea precedentă de secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, cu o competenţă pur administrativă, el nu poate aproba critica mea la adresa actualei politici externe...".

Alexandru Cretzianu a primit scrisoarea lui Mihai Antonescu la 29 octombrie, iar la 1 noiembrie deja scrisoarea de răspuns era gata. In primul rând arăta Al. Cretzianu „am încetat de a ocupa funcţiunea de subsecretar de Stat la Ministerul Afacerilor Străine la data de 3 iulie 1940, când am refuzat să fac parte din noul guvern format de dl. Gigurtu". In al doilea rând, Al. Cretzianu se referea la „actele de prăbuşire" avute în vedere de Mihai Antonescu, spunând că există un singur act internaţional purtând iscălitura sa: Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940.

Mihai Antonescu in vizita in Italia alaturi de Benito Mussolini, iunie 1043

Scrisoarea din 1 noiembrie 1941 marca sfârşitul schimbului de scrisori dintre Al. Cretzianu şi Mihai Antonescu. Ultimul însă nu putea uita criticile la care fusese supus de „un fost diplomat", care avea „numai competenţe administrative"

Peste doi ani după cum vom vedea îşi va schimba opiniile. în anii 1941 şi 1942, Mihai Antonescu obişnuia să amintească şi să critice în faţa Corpului Diplomatic din M.A.S. pe „omul, un domn, care şi-a permis să-1 critice pe domnul mareşal", dar fără să-i pronunţe numele. Toţi ştiau însă că era vorba de Alexandru Cretzianu. Iar când îi convoca pe înalţii funcţionari din conducerea ministerului în sala mare a Palatului Sturdza - arată Cărnii Demetrescu M.

Inaugurarea expozitiei dedicate Transnistriei: in fotografie Maria Antonescu, G. Alexianu si Mihai Antonescu, 16 oct. 1942

Antonescu „nu pierdea ocazia niciodată - ştiam şi noi, cei tineri, râdeam pe înfundate că venea matematic rândul Universului. După ce ne trata de «ligişti» (foşti!), fără să insiste prea mult, pentru că şi el fusese şi ne legau vechi amintiri, ajungea cu reproşurile la adresa «vechii conduceri» (era Cretzianu), pe care o cita cu un necaz jignit, fără a pomeni însă nominal pe vinovat, care lucra «în dezordine, am găsit în dosarul x al Direcţiei Politice un număr al Universului, care n-avea ce căuta acolo! »", dar fără să afirme că Al. Cretzianu l-ar fi uitat acolo; când îl pomenea pe acesta, Mihai Antonescu folosea expresia: „pe vremea domnului Cretzianu".

Totuşi, pentru a completa imaginea ministrului Afacerilor Străine, să amintim că la aceste şedinţe îi plăcea să afirme „că nu a voit niciodată în viaţă «pieirea păcătosului, ci salvarea lui». Este adevărat - admitea Camil Demetrescu - că deşi violent, nu a pedepsit decât arareori. Şi dacă era rugat să facă un serviciu sau să dea un ajutor nu refuza niciodată".

O întâmplare şi un interes naţional

Trecuseră doi ani de la demisia lui Alexandru Cretzianu, când, în condiţiile în care în România atât guvernul, cât şi opoziţia, căutau stabili- rea unor contacte cu Naţiunile Unite - în special cu Statele Unite şi Marea Britanie în vederea scoaterii ţării din război, numele lui Alexandru Cretzianu este luat în considerare pentru trimiterea lui în misiune în străinătate. în ţară, numirea lui ca ministru plenipotenţiar la Ankara este agreată şi de guvern, şi de opoziţie, iar numele lui este acceptat şi în afară. Dar pentru aceasta era de ne- ocolit o întâlnire şi un acord între Mihai Antonescu şi Alexandru Cretzianu.

Intrucât ultimul nu înţelegea să facă primul pas, iar vicepremierului îi era foarte greu să-1 facă el, s-a ajuns în final la formula unei întâlniri „întâmplătoare" între cei doi, în fapt, aranjată cu grijă de oameni apropiaţi ambi- lor.

Camil Demetrescu ne prezintă „scenariul" în care a fost implicat ca factor principal Gheorghe Davidescu, secretar general al Externelor. într-o zi, acesta se adresează secretarei, doamna Florica Spirescu, că „la ora x va veni dl. Cretzianu şi te rog să-1 introduci la mine". Ceea ce s-a şi întâmplat. După care, ministrul M. Antonescu a trecut în vizită, neanunţat, pe la secretarul general, unde surpriză! a dat „cu mare plăcere de fostul şi distinsul său colaborator". în biroul lui Gh. Davidescu a avut loc o discuţie în trei, după care gazda s-a retras şi M. Antonescu şi Al. Cretzianu au rămas singuri şi până la urmă s-au înţeles, rămânând stabilit ca Al. Cretzianu să plece ministru la Ankara. După întâlnire, M. Antonescu i-a declarat încântat diplomatului Gh. Barbul: „Barbule, am găsit omul!" Ceea ce era ade- vărat.

Misiunea lui Al. Cretzianu la Ankara întrunea acordul tuturor forţelor politice şi în primul rând al liderului opoziţiei democratice din România, Iuliu Maniu. Ea venea însă şi ca un fel de mea culpa din partea lui M. Antonescu faţă de cele petrecute cu doi ani în urmă. Dar evenimentul avea şi o altă semnificaţie, mult mai profundă: în faţa unui interes naţional superior; orgoliile, interesele personale, neînţelegerile etc. trebuia să înceteze şi să facă loc înţelegerii, solidarităţii, acţiunii comune.

Desigur, la fel precum evenimentul din 1941, şi numirea lui Al. Cretzianu la Ankara a fost comentată public, dar în special în rândul corpului diplomatic acreditat la Bucureşti. ■

O zi cu soarele intunecat de bombardiere

• Exerciţiul de alarmare devine alarmă reală •Aviaţia noastră de vânătoare nu poate ajunge la înălţimea de zbor a americanilor • De ce trage antiaeriana? • Mitraliorul, rămas fără muniţie, agită mitraliera ca să-i sperie pe vânători • Un cimitir nou, pentru victimele bombardamentului

VIN AMERICANII... SI NE BOMBARDEAZĂ! 
4 aprilie 1944

ALEXANDRU ARMĂ

- aprilie 2014 -

La 4 aprilie 1944, Bucureştiul a fost atacat pentru prima dată de aviaţia americană. Sub sutele de imobile lovite de bombe au fost îngropaţi peste 5.000 de morţi şi răniţi, iar alte câteva mii au rămas sinistraţi. După numărul victimelor şi al pagubelor produse, bom- bardamentul din 4 aprilie 1944 a fost cea mai mare tragedie pe care capitala României a înregistrat-o în secolul trecut.

Era o zi de marţi, cu soare, caldă. în Capitală se desfăşurau exerciţiile pregătitoare în cazul atacu- rilor aeriene. Sirenele sunau prealarma, apoi alarma propriuzisă. La ora 10.30 a sunat prealarma.
Bucureştenii, care ieşiseră pe străzi ca să se bucure de vremea frumoasă, nu s-au îngrijorat, pentru că exerciţiul fusese anunţat în presă cu următoarea precizare: „Cu ocazia acestui exerciţiu şi Bechet, în patru valuri, înce- pând cu ora 13.10.

La ora 11.50, formaţia inamică de bombardament a fost semnalată pe coasta Dalmaţiei cu direcţia nord-est, alertând sistemul de urmărire german din Balcani. La sud de Carpaţi, toate unităţile aero- nauticii militare române şi ger- mane se aflau în alertă, ordonându-se, începând cu ora 12.10, „Atenţie mărită!", pentru toate grupurile de vânătoare. La ora 12.25 s-a ordonat deja „Alarmă de gradul 3", indicând iminenţa unui atac aerian asupra teritoriului românesc. Pe terenurile de la Roşiorii de Vede, Pipera, Popeşti-Leordeni şi Otopeni, piloţii români de vânătoare din dispozitivul de apărare a teritoriului aşteptau din clipă în clipă să decoleze pentru a intercepta formaţiile de bom- bardiere americane. Primii care au decolat au fost piloţii Grupului 1 de la Roşiorii de Vede, urmându-i, câteva mi- nute mai târziu, cei din Gru- purile 6 şi 7 şi Escadrila 53 Vânătoare, unităţi dislocate pe aerodromurile din jurul Bucureştiului.

Primele două valuri de bombardiere americane au survolat Câmpia Română pe direcţia Cetate - nord Caracal - Văleni (nord-vest de Roşiorii de Vede) - Lunguleţu (punctul iniţial de atac), de unde au luat cap compas 115°, care coincidea cu traseul căii ferate, pe porţiunea Triaj - Gara de Nord. Celelalte două valuri de bombardiere au avut un traseu uşor modificat, trecând pe lângă aerodromul din Roşiorii de Vede exact când avioanele IAR-80 şi IAR-81 ale Grupului 1 Vânătoare se ridicau în aer.

Sublocotenentul aviator Gheorghe Gulan, din Grupul 1 Vânătoare, povestea cum a primit „botezul focului" în aceea zi: „După decolare cu toată escadrila [64 - n.n.], am urcat la 3.000 m, unde am văzut trecând deasupra noastră valuri de avioane de bombardament americane. Toată escadrila am tras de manşe pentru a lua înălţime şi am sfârşit prin răspândirea tuturor avioanelor noastre, care nu au fost capabile să răspundă dorinţei noastre de a lua înălţime cât mai repede. Efectul a fost invers, am pierdut înălţime din cauza motoarelor cu putere mică, fiecare trebuind să reluăm manevrele pentru a ajunge la plafonul bombardierelor. Atunci când am ajuns deasupra Bucureştiului, era constatat că eram singur şi că nu puteam să ajung la înălţimea la care zburau «Liberatoarele». Totuşi, aşa singur cum eram. m-am apropiat de un grup de 15-20 de avioane de bombardament, declan- şând focul [...] de la distanţa de aproximativ 500 m. fiind sub nivelul lor. în acelaşi timp. am observat că din bombardierele americane cădea o ploaie de zale şi tuburi de cartuşe de la mitra- lierele de bord. în această situaţie, am considerat că este mai bine să mă retrag,
gândind că vor mai fi ocazii pentru alte confruntări. Acestea au fost cu prisosinţă în zilele ce au urmat."

La ora prânzului în Bucureşti s-a dat alarma din nou. Oamenii se gă- seau la lucru sau cu diverse treburi în oraş. Conferenţiarul universitar Ion Hudiţă, care se întorcea de la Universitate în cartierul Vatra Luminoasă, îşi amintea: „Deabia m-am urcat în tramvai era unu şi un sfert şi s-a auzit alarma. Când să trecem de Piaţa Brătianu, sergenţi de stradă şi un comisar au oprit toate tramvaiele, in- vitând lumea să se adăpostească unde poate. Mă îndrept spre Piaţa Rosetti şi văzând toată lumea alergând îngrozită m-am adăpostit în gangul unei clădiri vechi." Şi profesorul Gheorghe Zâne, de la Universitatea din Iaşi, se afla refugiat de câteva zile în Bucureşti. Se ducea la Staţia C.F.R. Basarab pentru a-şi ridica bagajele, când s-a dat alarma.

Nota în memoriile sale: „Alarmă ca şi în zilele precedente. Populaţia a crezut că este vorba de un nou exerciţiu şi s-a ascuns în adăposturi." El s-a conformat, dar alţii, crezând că este un alt exerciţiu, nu au mai luat în serios alarma, nebănuind ce avea să urmeze.

Câteva minute mai târziu în Bucureşti s-a dezlănţuit infernul. Academicianul Dinu C. Giurescu, care avea 17 ani atunci, se adăpostise împreună cu familia în pivniţa casei din strada Berzei 47. „Câteva minute linişte completă. Prea multă linişte. Apoi am auzit antiaeriana. Era aproape, la Statul Major pe Ştirbei Vodă, la circa 200 m de casa noastră. Tunurile AA cu tragere rapidă păcăneau ascuţit. Se încrucişau cu cele de calibru mare, cu detunături mai puternice şi mai grave. De ce trag? Doar nu se aud avioanele! Ba da: un vuiet surd venea de departe. De- vine mai precis. Se aud motoarele. AA trage tot mai frenetic. Deodată bufnituri repetate parcă veneau din pământ. Erau bombele... Zburau de- asupra noastră. Un ţiuit prelungit, o explozie (nu prea mare), geamuri sparte, fragmente de cărămidă izbeau pereţii casei care se zguduia.
In primul moment nu ne-am dat seama dacă fusesem şi noi loviţi." O bombă de calibru mic a căzut peste drum de casa familiei Giurescu, intrând printr-un geamlâc în demisolul unei clădiri mici, omorându-i pe cei adăpostiţi acolo. Dacă ar fi fost lansată cu o secundă mai devreme, bomba ar fi căzut pe casa lor.

După ce sirenele au sunat încetarea alarmei, oamenii au început să iasă din adăposturi, în zonele lovite de bombe, aerul era plin de praf şi fum de la clădirile distruse sau avari- ate. Curând au început să umble zvonuri că Gara de Nord şi cartierul Griviţa au fost rău lovite şi sunt multe victime în trenurile cu refugiaţi din Moldova care aşteptau în gară (Magazin istoric, nr. 12/2010; 9/2012). împins de curiozitate, profesorul Ion Hudiţă s-a deplasat chiar în după- amiaza acelei zile la faţa lo- cului şi avea să constate de- zastrul: „Vizităm cartierul Gării de Nord şi Calea Gri- viţei. Case dărâmate, copaci scoşi din rădăcină, străzi pline de moloz, pe unde nici nu putem trece cu maşina. Cordoane de soldaţi şi sergenţi de stradă caută să dirijeze circulaţia.

Ambulanţe şi medici aleargă transportând răniţi. Grupuri de soldaţi şi cetăţeni caută să scoată de sub dărâ mături cadavrele celor morţi şi pe cei care mai pot fi în viaţă..." Gheorghe Zâne s-a deplasat şi el în zona afectată, constatând: „Gara de Nord, Gara Basarab Mărfuri, Calea Griviţei grav lovite. Gara de pasageri, la acea oră, două după-amiaza, era înţesată de călători, toţi sau aproape toţi refugiaţi din Basarabia şi Moldova. Pribegia lor lua aici sfârşit."

După ce au scăpat de încărcătură, bombardierele americane au urcat la 8.000 m, făcând şi mai dificilă interceptarea lor de către vânătorii români. în total, pentru interceptare, aviaţia română de vânătoare a acţionat cu 81 de avioane, cărora li s-au mai adăugat alte 91 de aparate germane. Greul luptelor, care au durat aproape două ore, a fost susţinut de piloţii români, întrucât aviaţia de vânătoare germană a fost iniţial direcţionată către Ploieşti, pentru ca mai târziu să revină şi să atace bombardierele americane pe drumul de întoarcere. Grupul 1 Vânătoare a acţionat cu 24 de avioane IAR-80 şi IAR-81 şi a atacat inamicul atât pe drumul spre obiectiv cât şi la întoarcere, reven- dicând patru victorii sigure şi trei probabile. Grupul 6 Vânătoare, care a ridicat în aer 33 de avioane, a întâlnit inamicul la sud de Bucureşti, urmărindu-1 până la Dunăre. Piloţii acestui grup au obţinut patru victorii sigure şi patru probabile.

L-au pierdut în luptă pe locotenentul aviator Traian Rădulescu, care a fost găsit carbonizat în avion, lângă comuna Tomuleşti din judeţul Vlaşca. La fel, Grupul 7, cu Escadrilele 57 şi 58, a început atacul bombardierelor la est de Bucureşti, continuându-1 cu cele 18 avioane IAR-81C şi Me-109G până în preajma Dunării, raportând o victorie sigură şi patru pro- babile. în acelaşi sector au mai acţionat şi piloţii din Escadrilele 53 Vânătoare (cu Me-109G) şi 1 Vânătoare de noapte, din dispozitivul german de la Ziliştea (cu Me-110C3), care au revendicat alte două victorii prin adjutantul aviator Cristea Chirvă- suţă, dar au pierdut în luptă un avion Me-1 IOC, care s-a prăbuşit la 6 km de localitatea Rediu. Sublocotenentul a- viator Gheorghe Stănciucu şi sergentul mitralior Gheorghe Drăgan care se aflau la bord au fost ucişi. Artileria antiaeriană a intervenit prompt, însă efectele, după cum au declarat prizonierii americani capturaţi din avioanele doborâte, au fost reduse; din cauza înălţimii mari la care zburau (6.500-7.000 m), proiectilele apărării AA au explodat mult sub formaţiile de bombardiere.

In rândul bombardierelor americane care au atacat Bucureştiul zece au fost doborâte. Cele mai multe pierderi le-a suferit Grupul 449 care, din 28 de bombardiere B-24 participante la raid, a pierdut şapte, toate doborâte deasupra Româ- niei. Bombardierul B-24 H (41-29258), care a căzut lângă satul Brânceni, făcea parte din acest grup. Din echipaj s-au salvat cu paraşuta numai cinci aviatori americani. Printre ei se afla şi pilotul, locotenentul John McCormick, care a fost prins împreună cu alt membru al echipajului în comuna Ţigăneşti, în apropierea oraşului Alexandria. Acesta povestea: „Eram într-o formaţie de şase avioane care zburau la joasă altitudine. Liderul formaţiei a virat brusc la dreapta, ceea ce ne-a lăsat cumva descoperiţi.. . Eu eram în ultimul avion din formaţie şi am fost doborât de un Messerschmitt [109 -n.n.].

Toţi din formaţie fuseseră doborâţi deja. Avionul de vânătoare mi-a distrus două dintre cele patru motoare şi bombardierul a luat foc. Operatorul radio şi unul dintre mitraliori erau în partea din faţă a avionului şi au fost ucişi pe loc. Mitraliorul din cupola de sus a rămas fără muniţie, dar a continuat să mişte mitraliera ca să mai sperie avioanele de vânătoare. Nu şi-a părăsit postul şi a fost ucis şi el... Avionul luase foc şi intrase în picaj. Am pierdut controlul şi nici măcar nu ne puteam mişca mâinile din cauza forţei gravitaţionale... Când avionul a intrat în vrie şi se îndrepta spre pământ, copilotul şi cu mine am sărit prin partea dreaptă şi am putut să ne deschidem paraşutele, în timp ce cei care au sărit prin stânga au fost zdrobiţi de fuselaj..." 

Din avioanele americane doborâte în acea zi au fost capturaţi 45 de aviatori americani (21 de ofiţeri şi 24 subofiţeri), cel mai mare în grad fiind căpitanul Anthony D. Po- link, din Grupul 449 (Escadrila 719). Conform declaraţiilor prizonierilor americani pierderile m. suferite de Forţa 15 Aeriană această misiune s-au datorat faptului că escorta de vânatoare proprie nu a sosit la punctul de întâlnire cu bombardierele şi „s-a reîntors la baze imediat după pătrunderea deasupra teritoriului românesc, lăsând bombardierele singure tocmai când aveau mai mare nevoie de protecţie". De asemenea, prizonierii americani au mai declarat că ..aviaţia de vânătoare româno- germană a opus o puternică rezistenţă, atacând violent valurile de «Liberatoare» şi apropiindu-se uneori până la 20-30 m de inamic, urmărind distrugerea lui cu orice preţ."

In ciuda intervenţiei aviaţiei de vânătoare şi a artileriei AA, pagubele în Bucureşti au fost mari. Cele mai afectate au fost Atelierele Griviţa, zona Gării de Nord, staţia Bucureşti-Militari, Direcţia Medicală şi  Maternitatea C.F.R. De asemenea, au mai fost distruse sau avariate liniile C.F.R. din halta Griviţa, staţia Bucureşti-Mărfuri şi din triajul Bucureşti, unde 1.000 de vagoane au fost incendiate. Bombele americane au căzut şi în zonele aferente transporturilor C.F.R., în zona centrală şi în unele cartiere ale Capitalei, lovind Liceul „Aurel Vlaicu", localul Cretzulescu, Circa 33 Poliţie, Judecătoria Ocolului 8 Urban, Şcoala Politehnică, Institutul „Cantacuzino", Institutul Botanic, Imprimeria şi Manutanţa Armatei.

Pagube importante s-au înregistrat la Uzina Electrică Grozăveşti, la Uzina de Apă şi la reţeaua de conducte, precum şi la reţeaua de transport în comun (S.T.B.). în zona centrală au fost grav avariate hotelurile „Athenee Palace", „Ambasador", „Splendid", „Papadopol", blocurile „Ge- nerala", „Mica", „Kapriel", „Băicoianu", „Moara Românească", „Banca de Credit" şi rafinăria de petrol „Blank".

Sub sutele de imobile dărâmate au fost îngropaţi peste 5.000 de morţi şi răniţi, majoritatea femei, copii şi bătrâni, unii dintre ei nemaifiind găsiţi niciodată de familii. Atunci şi-a pierdut viaţa şi conoscutul actor Vasile Vasilache, care împreună cu Nicolae Stroe forma celebrul cuplu umoristic al popularei emisiuni de radio „Ora veselă". Majoritatea victimelor bombardamentului a fost îngropată într-un cimitir nou, numit „4 aprilie", în cartierul Giuleşti. ■

Manipularile recensamantului tarist

Manipularile recensamantului tarist

Dinu Postarencu

- aprilie 2014 -

Arhivele ruseşti mai păs- trează o serie de date demografice colectate din Basarabia în anul 1862, cel mai probabil pe baza informaţiilor furnizate de administraţiile locale. Tablourile demografice elaborate de Comitetul Central de Statistică şi de statisticienii militari ruşi, publicate în 1871, conţin indici estimativi. Autorii acestor tablouri nu au dezvăluit modalităţile de determinare a numărului fiecărei naţionalităţi. Chiar şi în condiţii de imprecizie maximă, toate aceste pseudo-recensăminte din Basarabia ţaristă au constatat faptul că populaţia majoritară a provinciei a fost reprezentată de români, pe tot parcursul secolului al XlX-lea.

Sursa principală de referinţă care conţine indici statistici asupra structurii etnice a populaţiei din perioada ţaristă rămâne recensământul general al populaţiei din Imperiul Rus, realizat în 1897. Trebuie însă subliniat că organizatorii recensământului au stabilit drept criteriu de determinare a etniei doar limba maternă, fără a lua în considerare şi apartenenţa etnică.

Românii, majoritari în Basarabia

Primele date ale recensământului au fost publicate în 1899: „Grupa romanică este reprezentată de români (circa 900.000), care locuiesc în gubernia Basarabia (judeţele Bălţi, Soroca, Chişinău, Orhei) şi în judeţele de lângă Nistru din gubernia Herson. Acest popor îşi apără cu putere limba şi chiar a românizat o parte din populaţia ucraineană locală".

In cadrul acestui recensământ, în Basarabia au fost înregistraţi 1.935.412 locuitori (1.642.080 - în mediul rural şi 293.332 - în mediul urban). Potrivit rezultatelor recensământului, românii se situau pe primul loc (920.919 persoane), cu 47,5% din totalul populaţiei Basarabiei, fiind urmaţi de ucraineni, cu 19,6%, şi de evrei, cu 11,7%, pe când celelalte etnii deţi- neau proporţii între 0,1 şi 8%. Puţin peste jumătate din populaţia rurală a Basara- biei (53,5%) declarase limba română drept limbă maternă, detaşându-se numeric cu mult fată de vorbitorii celorlalte
limbi.

O altă situaţie s-a profilat din această perspectivă în mediul urban. Primul loc le-a revenit persoanelor care au învăţat de la naştere limba ebraică, ele alcătuind 37,1% din totalul populaţiei înregistrate în oraşele basarabene. Treapta de mai jos au ocupat-o vorbitorii de limba rusă, cu 24,4%, apoi cei de limba ucraineană, cu 15,7%. Popu- laţia românească autohtonă s-a situat pe treapta a patra, cu 14,1%, după care au ur- mat celelalte minorităţi conlocuitoare, cu procente neîn- semnate. Este cazul să remarcăm că în 1945, cu ocazia întocmirii unei informaţii cu privire la componenţa naţională a Basarabiei, autorităţile sovietice au utilizat datele recensământului rusesc din 1897 publicate într-o enci- clopedie sovietică, în care este consemnat: români - 48%.

Carte postala pictata de Konstantin Gribanov reprezentand provincia Basarabia in a doua jumatate a secolulul al XIX -lea

Dintre cei 920.919 români incluşi în registrele recensământului doar 4,5% locuiau în oraşe. Mult mai urbani- zaţi s-au dovedit a fi armenii 62,1% din 2.080 de locui- tori), polonezii (52,6% din 11.696 de locuitori), grecii (52,4% din 2.737 de locuitori), cota parte a acestor trei etnii fiind însă mică în cadrul populaţiei urbane. De asemenea, un grad înalt de urbanizare îl aveau evreii (47,8% din 228.168 de locuitori) şi ruşii (45,9% din 155.774 de locuitori), mai mic ucrainenii (12,1% din 379.698 de locuitori) şi bul- garii (11,2% din 103.225 de locuitori).

Problema lipsei românilor din oraşele Basarabiei a fost explicată astfel de istoricul Ştefan Ciobanu: „Dacă cineva ar voi să-şi facă o idee oarecare asupra populaţiei Basarabiei după oraşele ei, ar cădea în cele mai cumplite greşeli. Oraşele Basarabiei nu sunt emanaţia naturală a satelor din jurul lor, expresia logică a vieţii locuitorilor din Basarabia, cu alte forme sociale şi economice, dar cu acelaşi suflet, cu aceeaşi limbă, cu aceleaşi datini şi obiceiuri. Oraşele Basarabiei sunt cu desăvârşire străine sufletului poporului românesc dintre Prut şi Nistru".

Profesorul şi scriitorul Robert Vasilievici Orbinski observa la 1884 fenomenul rusificării elitelor din regiune: „In ceea ce priveşte intelectualitatea Basarabiei sau această pătură culturală, apoi ea se rusifică în toată Basarabia, cu o rapiditate uluitoare. Chiar şi în familiile de naţionalitate moldovenească din tagma superioară rar se aude limba română, doar atunci când se întreţine o conversaţie cu servitoarea. Aceeaşi situaţie există şi în rândul grecilor şi al armenilor, care la fel fac parte din această tagmă. Generaţia tânără vorbeşte şi gândeşte în limba rusă".

Un recensământ contestat

Analizele efectuate ulterior au demonstrat că rezultatele recensământului din anul 1897 în ceea ce priveşte componenţa naţională a populaţiei Basarabiei nu au reflectat veridic realitatea. Drept dovadă că cifrele privind populaţia românească au fost diminuate serveşte următorul exemplu. Curând după publicarea completă a rezultate- lor recensământului în 1905, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse emite, la 31 octombrie 1906, o dispoziţie cu privire la predarea limbii române în Seminarul Teologic din Chişinău, luându-se în considerare, precum se menţionează în document, „necesităţile populaţiei moldoveneşti cu pondere în Basarabia (până la 83%)". întâmplător oare a fost indicată această proporţie într-un act oficial? Ori ea reflectă o stare de lu- cruri din Basarabia mai aproape de adevăr? într-un referat prezentat în cadrul Adunării Zemstvei Guberniale a Basarabiei din 1907, Pantelimon Sinadino - medic, scriitor şi om politic, de origine greacă - a subliniat că masa principală a populaţiei Basarabiei o constituie moldovenii (75%).


Suspiciune faţă de datele recensământului a manifestat şi Nicolae Laşcov, care a con- semnat în cartea sa apărută cu ocazia centenarului răpirii Basarabiei: „Naţionalitatea principală şi cea mai veche din Basarabia o reprezintă moldovenii; conform datelor oficiale, ei constituie 48%, adică peste 920 de mii; în realitate, ei alcătuiesc până la 70% din populaţia totală". In acest context el a explicat că românii din Moldova se numesc moldoveni.

Desigur, diferenţa dintre aceste valori şi proporţia românilor stabilită în urma realizării recensământului din 1897 este notabilă. Mai cu seamă, dacă o comparăm cu proporţia admisă prin intermediul dispoziţiei sinodale din 1906, aceasta dublând-o aproape pe cea a recensământului. Este evident însă că aceste cifre, chiar dacă sunt oficiale (mă refer, în special, la cea din actul sinodal), nu reprezintă rezultatele unor recensăminte.

Basarabia, V.N. Butovici a acumulat un bogat material etnografic, pe care 1-a dat publicităţii în 1916, urmărind să studieze procesul „românizării rapide a populaţiei nemoldoveneşti, cu precădere a celei ucrainene". In baza materialului statistic acumulat, el a menţionat în legătură cu datele înregistrate în timpul recensământului: „Cea de a patra naţionalitate, după număr, o reprezintă ruşii. In realitate, numărul lor este mai mic decât cel pe care-1 indică recensământul, deoarece împreună cu ei au fost incluşi în calcule aproape toate persoanele instruite din gubernie care utilizează limba rusă literară".

Principala acuzaţie adusă recensământului din 1897 a fost că i-a considerat ruşi pe toţi vorbitorii de limbă rusă. Ştefan Ciobanu scria că autorităţile ruseşti, de regulă, „îi considerau ruşi pe moldovenii care ştiau ruseşte", de aceea „moldovenii care vorbeau această limbă erau trecuţi la rubrica ruşi". în opinia lui Ştefan Ciobanu, guvernul ţarist a urmărit prin acest recensământ scopul „de a dovedi caracterul naţional rus al marelui imperiu. Era de aşteptat ca statisticile privitoare la regiunile periferice ale Rusiei, locuite de alte popoare, să fie dintre cele mai tendenţioase. Guberniile în care locuiau polonezi, germani, lituanieni, letoni, bieloruşi, estonieni, tătari, ucraineni etc. au furnizat cifre fanteziste".

Arătând că, la recensămân- tul din 1897, ruşii din Ba- sarabia au ajuns la un pro- cent de 8% din totalul populaţiei, academicianul L.S. Berg, geograf născut la Tighina, a scris în privinţa lor: „în cea mai mare parte este o populaţie alogenă, stabilită în oraşe, care nu întotdeauna, din punctul de vedere al naţionalităţii sale, aparţin etniei ruse, dar care vorbesc în limba rusă".

Nici sovieticii nu s-au ferit de adevăr

Romani Basarabeni fotografiati de francezul Jean Raoult in anul 1897, cel al realizarii recensamantului tarist

Nu vom trece cu vederea aprecierile date în acest sens de către reprezentanţii demografiei sovietice. T.A. Jdanko susţine că datele recensământului din 1897 cu privire la structura etnică a populaţiei „doar cu mari rezerve pot fi utilizate". într-un studiu despre componenţa etnică a populaţiei Rusiei de la sfârşitul secolului al XlX-lea se subliniază că în timp ce recensământul din 1897 a stabilit numărul populaţiei cu o exactitate suficientă, aceasta nu se poate spune despre determinarea structurii etnice, în viziunea autorilor acestui studiu (S.I. Bruk, V.M. Kabuzan) nu a fost corectă alegerea limbii materne ca indiciu de identificare a etniei, deoarece, „în condiţiile evoluţiei proceselor de asimilare, înstrăinarea de propria naţionalitate începe odată cu dezicerea de limba maternă". Ei au menţionat că prezenţa în programele recensămintelor sovietice a ambilor indici referitori la etnie a făcut posibilă evidenţierea raportului lor.

Ca urmare, recensămintele efectuate în anii 1926, 1959, 1970 şi 1979 au demonstrat o lipsă de concordanţă între indicele naţionalităţii şi cel al limbii materne, întrucât unele persoane au declarat rusa drept limbă maternă. Astfel, con- chideau autorii, „dacă am fi admis în calitate de indiciu determinant al apartenenţei etnice datele referitoare la limba maternă, atunci s-ar fi constatat că numărul ruşilor este depăşit în cazul recen- sământului din 1926 cu 8,4%, din 1959 cu 8,9%, din 1970 cu 10,1% şi din 1979 cu 11,2%". Dacă vom recurge la ambii indici din 1926 (către acest an modificările indicilor de populaţie, comparativ cu indicii din perioada de până la 1917, nu- erau semnificative), afirmau tot ei, apoi se poate constata că în urma determinării naţionalităţii după limba maternă, în recensământul ţarist, numărul ruşilor a fost majorat cu aproximativ 8%. Respectiv, numărul armenilor, azerbaidjenilor, moldovenilor şi al altor seminţii din Imperiul Rus a fost diminuat cu 5-10%.

Pentru ţar, moldovenii erau români

în acest context este important să remarcăm că în publicaţiile din perioada ţaristă românii din Basarabia erau numiţi români sau moldoveni. Abordând în paginile Buletinului provinciei Basarabia problema referitoare la ameliorarea agriculturii basarabene, Gheorghe Gore vorbeşte despre „ţăranii români" din Basarabia. în articolul despre învăţământul public din Basarabia, publicat în acelaşi organ oficial al administraţiei din Chişinău, Ioan Doncev a notat la 1870 că populaţia provinciei „este constituită din români, ruşi, bulgari, nemţi, evrei, armeni, greci şi alte câteva etnii". în cadrul unei ceremonii a oficialităţilor basarabene, la care era prezent însuşi guvernatorul Basarabiei, E.E. Gangardt, desfăşurată în ziua de 15 martie 1871, la Chişinău, unul dintre vorbitori, pe nume Kohmanski, referindu-se la meritele lui I.V. Cristi în calitatea sa de primar al Chişinăului, a menţionat că el este român.

Enumerând în manualul de geografie a Basarabiei, pe care 1-a editat în 1878, etniile conlocuitoare, P.P. Soroca i-a numit, în primul rând, pe „moldoveni (români)". în continuare a dat o succintă caracteristică etniei băştinaşe a Basarabiei, intitulând ast- fel capitolul respectiv: „Moldovenii sau românii, caracterul lor, obiceiurile şi modul de viaţă". Prin intermediul almanahului Basarabia, scos în 1903, la Moscova, P. Cruşevan a informat cititorul că „moldovenii sau româ- nii alcătuiesc partea principală a populaţiei" Basarabiei.

Intr-o monumentală lucrare despre Imperiul Rus, apărută în 1910 sub redacţia lui V.P. Semionov-Tian-Şanski, se menţionează că „popu- laţia Basarabiei actuale este constituită cu preponderenţă din moldo-valahi sau români - peste 920 de mii, ceea ce reprezintă 48% din toată populaţia. Ei se întâlnesc şi în guberniile Herson (circa 6%) şi Ekaterinoslav (până la 0,2%). Moldovenii provin de la daci sau geţi, care s-au amestecat cu coloniştii romani, de unde li se trage numele de român; vecinii îi numeau vlahi sau valahi".

Contrar tezei privind „for- marea naţiei moldoveneşti", enunţată de reprezentanţii şcolii sovietice de istorie de la Chişinău, N. Moghileanski a afirmat într-un volum pu- blicat în 1913 următoarele: „La început [a cărţii sale - D.P.] au fost expuse pe scurt dificultăţile care s-au perindat în procesul de constituire a naţiunii române, o parte a căreia - moldovenii - locuieşte până astăzi în Basarabia. Tot acolo se menţionează şi de- spre infiltrarea pe aceste meleaguri a elementului slav, care însă, până la începutul secolului al XlX-lea, a fost supus influenţei naţiunii române şi, treptat, era absorbit de această naţiune, lăsând doar urme în limba şi nomenclatura geografică. De la începutul secolului al XlX- lea, moldovenii basarabeni cad sub înrâurirea civilizaţiei ruse şi pentru ei a început epoca izolării depline de statul român". O definiţie cât se poate de clară a dat-o savantul L.S. Berg, originar din Basarabia: „Moldovenii sunt români care populează Moldova, Basarabia şi păr- ţile învecinate cu Basarabia ale guberniilor Podolia şi Herson".

în anul anexării spaţiu- lui dintre Prut şi Nistru la Im- periul Rus, masa dominantă a populaţiei de pe acest spaţiu o constituia elementul românesc autohton. Doar populaţia urbană, neimportantă, sub aspect numeric în raport cu cea rurală, avea o compoziţie et- nică eterogenă.

După raptul Basarabiei, autocraţia rusă a favorizat penetrarea pe teritoriul ei a diferitelor etnii cu scopul de a-1 coloniza, circumstanţă care a cauzat modificarea confi- guraţiei etnice a populaţiei de aici. Drept consecinţă, popu- laţia rurală, constituită, până la 1812, aproape cu desă- vârşire din români, s-a trans- format într-un mozaic etnic, iar cea urbană a devenit şi mai eterogenă, diminuându-se, astfel, ponderea elementului autohton.

Deşi Imperiul Rus era un stat multinaţional, statisti- cile ruseşti au reflectat superficial aspectul etnic al populaţiei. Ele conţin doar indici evaluaţi cu aproximaţie şi rezultatele recensământului general al populaţiei din 1897, care nu sunt obiective în privinţa structurii etnice.

Cu toate acestea, în totalul populaţiei Basarabiei din perioada dominaţiei autocrate ruse, proporţia românilor a fost net superioară în raport cu celelalte naţionalităţi conlocuitoare. Elementul românesc a predominat în mediul rural. în mod covârşitor, el prevala în judeţele Chişinău. Orhei. Iaşi şi Soroca. în mediul urban populaţia românea- I era întrecută, din punct de vedere numeric, de alte etnii 

Cu un ochi la Occident, cu altul la Orient

Filosofarea minimei rezistenţe, a acomodării cu răul şi nelucrarea ţine, poate, de firea contemplatorului, lipsit de iniţiativă şi de dorinţa de schimbare. Ne aduce aminte de celebra interogaţie a insului din Povestea unui om leneş de Creangă care, deşi o cucoană milostivă voia să-1 salveze de la moarte dându-i să mănânce uscături, a întrebat, tolănit în carul care-1 ducea la spânzurătoare, dacă „muieţi-îs posmagii". Şi, când a aflat că el ar trebui să-i umezească înainte de a-i mânca, a îndemnat să-1 ducă la spânzurătoare, pentru că „ce mai atâta grijă pentru astă prostie de gură".

Minima rezistenţă a lui „merge şi aşa" e o opţiune între două sau mai multe posibile. O opţiune a lenei în gândire, refuzul acţiunii, inaderenţa la energetism. E, altfel spus, nu o singură dată, menţinerea în tradiţie anchilozată nu numai comodă, dar consonantă cu un psihism colectiv care se revendică din comunitatea cu Orientul şi respingerea, implicită, a Occidentului. Pentru că, oricum am judeca lucrurile, Occident înseamnă activism energetist şi progres, iar Orient contemplare resemnată, fatalism şi respingerea schimbării obiceiurilor îndătinate.

Cine ar putea nega existenţa, în formula sufletească a românului, a stratului de resemnare fatalistă şi contemplativă simbolizat de Mioriţa, atât de detestată, din această cauză, de Cioran? Dar poate fi redusă această formulă sufletească numai la fatalismul resemnării contemplative? Şi alte balade româneşti, tot mituri fundamentale, precum Toma Alimoş, Mihu Copilul, exprimă un spirit activ, războinic şi răzbunător, nesupunându-se deloc sorţii.

E inutil să ne întrebăm care din aceste trăsături prevalează în firea românului. E probabil că în doze anume s-au infuzat în componenţa spirituală şi comportamentală, deşi anume teorii. întotdeauna de dreapta şi extremă dreapta, dau prevalenţă resemnării fataliste, pentru a demonstra că firea românului, orientală prin structură, nu se supune civilizaţiei occidentale şi sincronizării - totuşi necesare şi înfăptuite de peste un secol - cu Europa de Apus [...]

Aş aminti vestitul studiu al lui Mihail Ralea, din 1928, intitulat Fenomenul românesc. După ce constată că structura psihică nu e eternă, că sufletul etnic se preface mereu, pentru că istoria e creaţie veşnică, afirmă decis: „Echilibrul nostru sufletesc se cheamă adaptabilitate. Prin el ne deosebim de toată lumea Orientului, dar şi de aceea a Apusului. Există în caracterul nostru excese de lene, de plictiseală, de îndurare, de răbdare excesivă, care ne împiedică de a fi occidentali. Pe de altă parte, găsim noi iniţiative, o anumită hărnicie în a pricepe ce e bun în altă parte şi a ni-1 apropria, o vioiciune în a pricepe imediat mecanismul unei noutăţi, o agerime în a nu fi dezorientaţi şi nici intimidaţi în faţa nevăzutului, care ne îndepărtează cu mult de apatia indolentă a Orientului".

Această adaptabilitate presupune inteligenţă, dinamism, luciditate netulburată, spirit critic dezvoltat (de aici şi zeflemeaua), absenţa naivităţii. Adaptarea presupune un sens activ. Nu e imitaţie, ci o prefacere, o localizare. De unde supleţe, tact, bun-simţ şi luciditate. Aceste trăsături, vorba lui Ralea, l-au menţinut pe român departe, totuşi, de apatia indolentă a Orientului.

(Glose despre altădată. Editura Allfa, Bucureşti. 1999. pp. 82-83)

Copacul

Plantam un copac din respect pentru natura care ne suporta, dar nu intuim câta sacralitate ascund gestul nostru si, mai ales, pomul în sine. Am „ascultat" în episodul anterior freamatul de viata din seva unui lemn, acum continuam sa aflam similitudini între cultura traditionala româneasca si cea armeana în ce priveste simbolistica pomului si a pietrei.

COPACUL SI CRUCEA

SABINA ISPAS

In cultura traditionala româneasca bradul ocupa un loc de exceptie prin semnificatii, simbolica, valoare alegorica, chiar mesaj teologic. Cu evidente radacini într-un stravechi fond imagistic caracteristic culturilor dezvoltate în zonele tem perate si nordice europene, bradul preia valorile sacre ale cedrului, pe care Vechiul Testament il prezinta ca pe un arbore ales de înteleptul Solomon sa împodobeasca Templul din Ierusalim, sa fie, asadar, în preajma divinitatii supreme, sa delimiteze spatiul în care va avea loc Teofania. Conform traditiei populare românesti, crucea pe care a fost rastignit Iisus a fost din lemn de brad si, probabil mai recent, „cruce de mar dulce". 

  • Marul, ca fruct al iertarii, bradul ca pom al vietii, teiul ca mediator • Piatra, întotdeauna la fundatie • Viziunea Sf. Grigorie Luminatorul si crestinarea regatului armean • Vegetalul, garantie a vietii vesnice în cultura armeana • Gradina Edenului în stilul oriental-armean • Troite protectoare din lemn si piatra la raspântii • Copacul este crucea lui Iisus 

Printr-o asociere cu vechea simbolistica a marului în culturile arhaice ale Mediteranei sau ale Europei Centrale, în perioada medievala marul capata reprezentativitate si ca pom si fruct al iertarii. Astfel este prezentat în textele românesti de colind si în legendele Sf. Ilie. Marul este si un simbol al pomului Raiului, al cunoasterii si vietii vesnice, fruct înzestrat cu speciale calitati legate de revigorare, iertare, purificare, fertilitate. în colinde, merele, uneori, de aur, sunt oferite de Dumnezeu-Iisus oamenilor, ca semn al iertarii pacatului originar, al purificarii «si dobândirii vietii vesnice, pe care omul o poate petrece în Paradis, alaturi de pomul „datator de viata", sinonim cu crucea.

Crestinii îsi însemneaza propriul trup cu chipul crucii, folosind mâna dreapta si atingând fruntea si umerii drept si stâng, într-o foarte concisa marturisire de credinta a unui singur Dumnezeu, în trei ipostaze. Este una dintre cele mai abstracte reprezentari ale crucii în care este recunos- cuta puterea acesteia, fara a se face apel la un obiect material, concret, si dovedeste o cunoastere profund teologica din partea practicantilor.  

Deprinderea pare a fi foarte veche, cu radacini în vremea apostolica. Teologul roman crestin Tertulian aminteste ca în timpul lui (secolele II-III) crestinii se închinau facând semnul crucii. O legenda din Muntenia ne învata ca atunci când a fost cioplita crucea rastignirii, copacul „a suferit". Din textele asa- numitului „basm al lui Dumnezeu", istoria cautarii lui Hristos de catre maica Sa, Maria, aflam ca ea îl gaseste, în cele din urma, rastignit „pe cruce de brad, în poarta la Pilat". Bradul din care se ciopleste unealta de tortura devine purtator al trupului divinitatii, care aduce omenirii, prin sacrificiul sau, iertarea de pacat si viata vesnica, si, în cele din urma, devine el însusi pom al vietii, unul dintre pomii pe care Dumnezeu i-a asezat în gradina Raiului. Bradul este copacul care are contact nemijlocit cu spatiul sacru, cu transcendentul, cu divinitatea si cu vesnicia.

Teiul, o alta esenta lemnoasa, are, la rândul lui, acces la sacru, dar nu ca un substitut direct, ci ca mediator, purtator de mesaj prin ima- gine. El îsi accepta menirea atunci când omul spune copacul „Icoane ma face/ De ma ipsoseste/ Si ma zugraveste/ Si pe mine scrie [citeste „picteaza"]/ Cu vapseli frumoase/ Iisuse Cristoase/ La care se-nchina/ Noroade si gloate,/ Neamurile toate". El spune: „Vin mesteri, ma mesteresc/ Icoane ma-nchipuiesc/ Si-n beserica m-anina,/ Toata lumea mi sa-nchina".

O constanta asociere între sacru si secular în preajma celor mai importante esente lemnoase - mai ales ale celor crescute în salbaticie, în care vointa divina, exprimata în diferite feluri, harazeste un rol i repartizeaza fiecarui copac o functie, în scopul slujirii nevoilor omului, probeaza, înca o data, o inter-relationare a fiintei umane cu vegetalul. Pomii roditori, pe care oamenii îi cultiva în gradini, au un alt „destin", dupa cum ne istorisesc textele legendelor populare, chiar din momentul cresterii lor în gradina Edenului.

Prin toate înzestrarile care îl definesc, lemnul dovedeste ca înmagazineaza, în persoana sa, o întelepciune si o cunoastere care transcend omenescul.

Piatra (în româneste din lat. petra) este un nume generic pentru orice roca solida, dura si casanta ce se gaseste la suprafata sau în inte- riorul pamântului si are diferite întrebuintari, în forma naturala sau prelucrata. Ca locutiune adjectivala, de piatra semnifica o persoana sau un lucru neclintit, încremenit, greu, insensibil (pentru fiinte vii), uneori, rau. Substantivul intra în nume- roase expresii, carora le confera o multitu- dine de sensuri, cum ar fi piatra de încercare, când se are în vedere verificarea capacitatii cuiva, a sentimentelor, statorniciei, piatra filosofala, substanta miraculoasa despre care alchimistii credeau ca poate preface metalele în aur si poate vindeca bolile, sau piatra de temelie, care intra în constructia fundatiei unei cladiri, pusa adesea în cadrul unei solemnitati la începutul constructiei, devenita, simbolic, pia- tra din capul unghiului, cea pe care se cladeste biserica, care, în sens crestin, este Iisus.

Locuitorii Armeniei, numita si Tara de Piatra, au început sa înlocuiasca, prin secolele IV-VII, crucile de lemn, „cruci cu  brate" sau „cu aripi", cum erau numite, prin cruci de piatra. Ei urmau o veche traditie, care strabate secolele VIII-VII dinaintea erei crestine (stâlpi si stele descoperite în Urartru), având radacini în menhirele si dolmenele neolitice; monumente din piatra marcate cu semnul crucii au fost folosite drept locuri de închinare, altare ridicate în memoria martirilor, unde se adunau primii crestini pentru rugaciune. Din acestea s-au dezvoltat acele inegalabile opere de arta modelate în piatra care sunt hacikarele (khaci, „cruce", kar, „piatra").

Hacikare

Armenia este considerata una dintre primele tari care a adoptat crestinismul, cu o biserica apostolica prin propovaduirea celor doi adepti ai lui Iisus, Tadeu si Bartolomeu. Este de asteptat ca în cultura traditionala armeana sa poata fi identificate semne si simboluri care îsi au radacina în aceasta perioada de început, când forme si alegorii s-au resemantizat, au fost restructurate si înzestrate cu un mesaj profund diferit, adus de monoteism, mai întâi în lumea orientala.

Sf. Gheorghe Luminatorul

Legenda care relateaza viziunea Sf. Grigorie Luminatorul, cel care a avut rol precum- panitor în crestinarea oficiala a regatului Armeniei (în timpul domniei lui Drtad al IlI-lea, 287- 330), are ca imagine centrala o cruce în flacari care, alaturi de alte trei, prefigureaza construirea catedralei de la Ecimiadzin. Crucea cu raze, familiara culturii crestine armenesti, poate fi recunoscuta în colindul românesc ca „soare cu trei razisoare", imagine a lui Iisus numit în textele vechi „soarele dreptatii", „rasaritul cel de sus", energia divina care sub forma luminii pogoara peste lume si o sfinteste.

Mai târziu, crucea armeana va fi numita si cruce „cu muguri" (gogeac cu butoni, în volute), referire clara la materia vegetala, lemnul din care a fost cioplita crucea rastignirii, reconfigurata în piatra în hacikar. De altfel, de la începutul Evului Mediu miniaturistii armeni au folosit imaginea vegetala cu întreaga simbolistica ce-i era atribuita, unul dintre simbolurile cele mai cunoscute si raspândite în cultura universala fiind cel al pomului vietii (Meline Poladian Ghenea, Ipostaze ale simbolului cruciform în arta armeana, 2001).

Pentru lumea crestina, înca de la început, copacul acesta este crucea. Analistii, schematizând formele si reducându-le la simple structuri geometrice, descopera variante ale crucii care se întrupeaza din cercuri concentrice - samânta si lumea unite de trei linii ca expresii ale treimii înconjurate de muguri, frunze si flori, vegetalul fiind o garantie a vietii vesnice, a puterii prin care disparitia, moartea sunt eliminate din creatie. In felul în care sunt alcatuite vinietele care redau pomul vietii sunt, în acelasi timp, arbori genealogici ai omenirii de la protoparintii Adam si Eva, pâna la omul zilelor noastre. Aproape întreaga caligrafie, indiferent de materia în care este realizata, pergament, hârtie, lemn sau piatra, porneste de la imaginea crucii, care este, la baza, lemn sfintit prin atingerea trupului divinitatii sacrificate.

„Abordând domeniul plantelor, arta armeana îl supune celor doua metode principale ale conceptiei sale de stilizare: recompunea lor, pe anumite criterii si principii. Este vorba, pe de o parte, de- spre simplificarea pâna la esentializare a întregului si componentelor sale, pentru a le readuna apoi în îmbinari tot mai departate de modelele naturale, în vederea exprimarii prin ele a unor idei pe cât de complexe, pe atât de profunde. Este, totodata, ceea ce estetica europeana- apuseana considera a fi „stilul decorativ oriental- armenesc", completat de principiul - de asemenea oriental - cunoscut sub numele de horror vacui, adica de evitarea spatiilor libere. 

Depasind simbolistica simplista care asociaza florile, fructele, semintele, vegetalele, în general, cultelor fertilitatii, rodniciei si erosului, aceste expresii ale creatiei divine sunt imagini, pre- figurari si chiar invocari ale gradinii Edenului, locul în care Dumnezeu a asezat prima pereche de oameni, spatiu al armoniei si echilibrului, pe care „omul cazut" cauta sa-l redobândeasca printr-un întreg sistem de celebrari si comemorari care sa mentina stator- nic activ sacrul pozitiv în viata sa terestra.

Alaturi de constructii arhitecturale, pictura murala, miniatura, sinteza simbolica teologica care este hacikarul îsi trimite mesajele prin mijlocirea limbajului sintetic al artei, devenind, dominant, imagine a crucii ca „pom al vietii" în cultura principatelor armene, în a doua jumatate a secolului al IX-lea. Hacikarele sunt plasate în preajma sau pe peretii bisericilor, la ras- crucile drumurilor sau în lungul lor, în preajma fântânilor, în piete, în cimitire, cu deosebire, având rolul de a-i proteja pe oameni si spatiul în care acestia vietuiesc.

Viziunea aceasta despre sfintirea lumii se regaseste în traditia româneasca ortodoxa prin care sunt marcate spatiile importante pentru viata omului cu troite protectoare din lemn sau cruci de piatra: drumurile si raspântiile, hotarele („crucile de hotar"), fântânile si izvoarele, locurile unde au fost locasuri de cult sau unde s-au nevoit sihastrii, rugile (cruci ridicate la garduri, în curti sau în preajma unor arbori sau fântâni pentru sufletele celor morti înstrainati - cenotafuri) sau locurile unde cineva a murit de „moarte naprasnica" si, desigur, crucile din cimitir.

Descompunerea în ele, care a fost lucrata care a fost decorarata. Forma crucilo aceleasi zone dir. pacul din Gradina colinde, fructe (mere. de ob: al mântuirii si alegoric, chiar in tiile de protejare. Culturi si religii naturale sau prearmeana si romar sau lemn.

Multe asen crucifon tre pietatea popoare. în România Manastirea Dervent, despre e care se spune ca I este si izvorâtoare de mir. I pentru închinare oamenii I venind în pelerinaj. Uneori, mai ales în cazul crucilor din piatra, sunt grupate cruci de diferite marimi, multe asociate cu familia; despre ele circula

Acestea din urma au, în unele zone ale tarii, cum ar fi Oltenia, un în- treg ritual al plasarii, la 40 de zile, la mormânt, dupa ce în ziua înhumarii la capul mortului s-au ridicat stâlpul si bradul. 

Este o dentitate functionala dincolo de materia din care a fost lucrata crucea si a mijloacelor prin care a fost decorata care nu poate fi ignorata. Forma crucilor din cimitire aminteste, în aceleasi zone din sudul României, de copacul din Gradina Raiului, des mentionat în colinde, când se spune ca oamenii primesc fructe (mere, de obicei) chiar de la Iisus, semn al mântuirii si al vietii vesnice, si este evocat, alegoric, chiar în basmul fantastic. Functiile de protejare, memoriale, votive, în alte culturi si religii atribuite altor elemente, naturale sau prelucrate, în culturile crestine armeana si româna, revin crucilor din piatra sau lemn.

Multe asemenea monumente în forma cruciforma sunt înzestrate, de catre pietatea populara, cu puteri tamaduitoare. în România este cunoscuta crucea de la Manastirea Dervent, despre care se spune ca este si izvorâtoare de mir, pentru închinare oamenii venind în pelerinaj. Uneori, mai ales în cazul crucilor din piatra, sunt grupate cruci de diferite marimi, multe asociate cu familia; despre ele circula legende privitoare la circumstantele în care ar fi murit mama si copiii, de obicei, sau familii, în general.

Catedrala de la Echmiadzin, 1670

Tuturor acestor ipostaze ale crucii le sunt asociate imaginile vegetale care, laolalta, prefigureaza structura unui copac. Asemenea pomului vietii vesnice din Rai, el are trunchi - crucea, ramuri, flori si fructe cu samânta. în arta armeneasca a modelarii hacikarelor, se poate urmari „evolutia de la decorul vegetal stilizat, la o geometrizare din ce în ce mai marcata, pentru a se ajunge pâna la urma la impunerea totala a stilului geometric, ale carui radacini vegetale initiale se fac tot mai slab simtite" (Poladian-Ghenea, p.85).

Prezent în textul poetic ritual sau în cel edificator, prin medierea celui mai puternic mijlocitor, cuvântul, modelat sub forma crucii de lemn sau piatra, pictat pe lemn sau daltuit în roca dura, vegetalul si, cu deosebire, forma sa cea mai robusta si autoritara, copacul, semnifica pentru cultura crestina veche crucea lui Iisus si este, pentru cei care o recunosc, marturisirea de credinta.