Conflict pentru Transnistria

O demisie si o impacare

Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu

Conflictul mocnit dintre Mihai Antonescu şi Alexandru Cretzianu (a cărui prezentare am început-o în numărul trecut), s-a produs ruptura şi care acutizat în timp. Să vedem cum au fost consecinţele ei.

Mihai Antonescu a primit referatul şi, la 29 iulie 1941, a pus următoarea rezoluţie: „Am dat instrucţiuni pentru punctul nostru de vedere şi am explicat domnului Cretzianu care sunt consideraţiile. Iluzia sa a unei înţelegeri cu Ucraina este cred prea repede dezminţită de realitate. De altfel, Ucraina nu este decât o nouă Rhenanie, tot atât de puţin divizibilă de Rusia cât a fost Rhenania de Germania. Domnul Cretzianu ştie că în memorandumul scris de mine la 23 aprilie şi [în] cel din mai de fapt, iunie 1941 n.n.] am pus hotărât problema Ardealului, iar toată acţiunea diplomatică ce am dus, continuând pe a domnului General, este hotărât revendicatoare a Transilvaniei. De aceea, am adoptat formula ocupaţiei militare în Transnistria până vom ajunge la o formulă precisă în ce priveşte soluţia ce se va da problemei ruse. Revendicăm totuşi protecţia transnistrenilor".

Această rezoluţie demonstrează distanţa ce separa pe ministrul Afacerilor Străine de primul său colaborator nu numai în aprecierea unei realităţi internaţionale extrem de volatile, dar şi a unor evoluţii în viitor. Dacă în ceea ce priveşte frontiera de răsărit şi problema Transnistriei poziţia lui Mihai Antonescu era una de „aşteptare", în vederea stabilirii unei soluţii „precise" în viitor, deosebindu-se clar de punctul de vedere al lui Al. Cretzianu şi Iuliu Maniu, repudierea Dictatului de la Viena era împărtăşită de toţi trei, dar evoluţiile viitoare vor evidenţia deosebiri esenţi- ale de metode şi mijloace în atingerea acestui obiectiv naţional.

Inţelegerea eu Ucraina, o iluzie?

Brutus Conte, diplomat roman
După ce a luat cunoştinţă de rezoluţia ministrului pe referatul din 23 iulie 1941, surmenat, secretarul general i-a cerut lui Mihai Antonescu - iar acesta a fost de acord - să-i acorde o lună de concediu. „Am încercat să-mi reiau lucrul în mod normal după acest concediu - mărturisea Alexandru Cretzianu, dar fiecare zi ce trece nu face decât să mă întărească în hotărârea mea de a demisiona".

La părerile lui Cretzianu s-au adăugat şi opiniile exprimate de trei dintre „reprezentanţii noştri cei mai distinşi în străinătate": Vasile Grigorcea; ministrul României la Roma, Raoul Bossy, ministrul României la Berlin, şi Eugen Filotti, ministrul României la Budapesta. „Fără a se fi putut concerta, în mod spontan ei au manifestat o unitate de vederi impresionantă, atrăgând în special atenţiunea guvernului asupra periclitării, prin planurile expansioniste peste Nistru, a drepturilor noastre asupra Transilvaniei".

Brutus Coste, însărcinatul cu afaceri al României la Washington, urma să informeze guvernul american că guvernul român „nu va formula nicio revendicare teritorială dincolo de Nistru înainte de a cunoaşte soluţia definitivă a păcii ruseşti".

Dar regimul „de simplă ocupaţie militară" în Transnistria era dezminţit de administraţia civilă românească, guvernatorul, prefecţii şi subprefecţii civili ţinând discursuri în care vorbeau de „desrobirea" teritoriului, iar campaniile de presă de la Bucureşti afirmau drepturile noastre asupra Transnistriei şi vehiculau ideea organizării unui plebiscit.

In opinia secretarului general al M.A.S., trebuia începută o acţiune imediată pentru un schimb de populaţiuni între elemente slave din Basarabia şi Bucovina şi români transnistreni.

La 6 octombrie, scrisoarea şi memoriul-anexă ale lui Al. Cretzianu au fost înaintate prin Registratura Generală a M.A.S., iar conţinutul lor a putut fi cunoscut şi comentat de mai multe persoane. Mihai Antonescu, în culmea iritării, i-a cerut acestuia să-şi retragă memoriul; în caz contrar, 1-a ameninţat pe Al. Cretzianu „cu sancţionarea publică: punerea în disponibilitate", ceea ce s-a şi întâmplat, întru- cât Al. Cretzianu a refuzat să-şi retragă memoriul.

Scandalul dosarului Craiova

Mihai Antonescu refuza să răspundă observaţiilor şi acuzelor făcute la adresa sa, explicându-şi poziţia printr-un „îndoit motiv": era inadmisibil ca „secretarul general să-şi îngăduie polemici cu ministrul său şi, în al doilea rând, nega „autoritatea" acestuia de „a atinge" („oricât de abil şi de indirect") politica externă a Guvernului („care este a Mareşalului Antonescu, nu numai a mea") şi de „a vorbi" despre politica externă promovată de M. Antonescu însuşi „în ultimele trei luni".

Acuzele erau adresate direct, deschis lui Alexandru Cretzianu: „Dvs. aţi aparţinut acelei epoci şi n-am găsit în arhiva Ministerului de Externe rezerve asupra politicii care a dus la trădarea pământurilor româneşti, aşa cum vă îngăduiţi azi să faceţi, atunci când, la capătul acţiunii diplomatice din ultimele trei luni, ridic diplomaţia noastră la un act de onoare, declarând caduc actul de la Viena".

Reproşurile lui Ică erau nesfârşite: „V-am arătat o cordialitate în raporturile personale, pe care n-aţi ştiut-o cinsti"; „Am trecut peste foarte multe împrejurări din trecut şi lucruri în prezent, închipuindu-mi că până la urmă omul din Dvs. va avea loialitatea înţelegerii unei munci chinuitoare, pe care am întins-o mai ales în ultimele şase luni, de la sectoarele cele mai grele, ale aprovizionării, ale ordinei publice şi ale administraţiei interne, până la propagandă, la măsuri de apărare naţională şi la afacerile externe".

Ministrul de Externe făcea remarci critice cu privire la modul în care omul Al. Cretzianu se achitase de sarcinile ce-i reveniseră în cadrul ministerului în calitatea sa de secretar general. Astfel, amintea că într-o inspecţie „anunţată" făcută în Arhiva ministerului - a cărei coordonare în plan administrativ cădea în sarcina secretarului general - a găsit-o „într-o stare deplorabilă". Exemplul clasic era legat de dosarul Conferinţei de la Craiova ce a stabilit condiţiile în care urma să se facă cedarea teritoriului Dobrogei de Sud către Bulgaria: a găsit pagini dactilografiate dintr-un articol despre folclorul românesc, decupări din ziare cu hărţi etc., „străine cu totul de proble- mele dosarului, şi o infinitate de alte acte într-o absolută dezordine". Urma încă un reproş: „Decât să vă îngăduiţi să tutelaţi politica externă a mareşalului Antonescu şi să vorbiţi în termeni atât de puţin eleganţi despre munca pe care am dus-o la Ministerul de Externe timp de trei luni, depăşindu-vă atribuţiile de secretar general, cred că făceaţi mai bine dacă vă menţineaţi în cadrul lor şi vă făceaţi datoria, ocupându-vă de administraţia Ministerului de Externe şi de arhivele lui".

Acuzele erau total nedrepte, în primul rând, neîndoielnic că problema organizării arhivei era una dintre atribuţiile ce cădeau, în plan administrativ, în sarcina secretarului general, dar nu printre priorităţile acestuia. El supraveghea şi coordona lucrările departamentului şi semna, prin delegaţie, în locul ministrului. Problemele curente ale M.A.S. ocupau însă majoritatea timpului secretarului general, care nu era un simplu funcţionar, cum insinua Ion Antonescu. în al doilea rând, în negocierile care au avut loc la Craiova, argumentele etnografice, folclorice, hărţile etc. au avut şi ele rostul lor în apărarea intereselor statului român. în aceste condiţii, era absolut normală prezenţa unor articole despre folclorul românesc, diverse hărţi etc. Departe de a constitui un motiv de cri- tică, prezenţa lor era dovadă de profesionalism a diplomaţiei româneşti, iar „dosarul" Conferinţei de la Craiova era compus în fapt din zeci şi zeci de alte dosare cu lucrările Conferinţei ce fuseseră tran- sferate de curând şi documentele nu putuseră fi ordonate într-o perioadă de timp atât de scurtă. în Arhiva M.A.E. există astăzi un fond special „Tratatul de la Craiova", cu sute de dosare.

Nu pieirea, ci salvarea păcătosului

Scrisoarea lui M. Antonescu se încheia astfel: „Aşadar, domnule Cretzianu, să nu mai vorbim despre condiţiile colaborării dintre noi. Eu am avut eleganţa să pun pe o cerere a Dvs. de desărcinare o rezoluţie de mulţumiri pentru munca pe care aţi depus-o", fiind trecută prin Registratura Generală a M.A.S. cu numărul 74.369.

Peste ani, referindu-se la scrisoarea pe care o primise din partea lui Mihai Antonescu, Al. Cretzianu îşi amintea: „Mi-a scris o scrisoare în care spunea că, ţinând seama de calitatea mea precedentă de secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, cu o competenţă pur administrativă, el nu poate aproba critica mea la adresa actualei politici externe...".

Alexandru Cretzianu a primit scrisoarea lui Mihai Antonescu la 29 octombrie, iar la 1 noiembrie deja scrisoarea de răspuns era gata. In primul rând arăta Al. Cretzianu „am încetat de a ocupa funcţiunea de subsecretar de Stat la Ministerul Afacerilor Străine la data de 3 iulie 1940, când am refuzat să fac parte din noul guvern format de dl. Gigurtu". In al doilea rând, Al. Cretzianu se referea la „actele de prăbuşire" avute în vedere de Mihai Antonescu, spunând că există un singur act internaţional purtând iscălitura sa: Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940.

Mihai Antonescu in vizita in Italia alaturi de Benito Mussolini, iunie 1043

Scrisoarea din 1 noiembrie 1941 marca sfârşitul schimbului de scrisori dintre Al. Cretzianu şi Mihai Antonescu. Ultimul însă nu putea uita criticile la care fusese supus de „un fost diplomat", care avea „numai competenţe administrative"

Peste doi ani după cum vom vedea îşi va schimba opiniile. în anii 1941 şi 1942, Mihai Antonescu obişnuia să amintească şi să critice în faţa Corpului Diplomatic din M.A.S. pe „omul, un domn, care şi-a permis să-1 critice pe domnul mareşal", dar fără să-i pronunţe numele. Toţi ştiau însă că era vorba de Alexandru Cretzianu. Iar când îi convoca pe înalţii funcţionari din conducerea ministerului în sala mare a Palatului Sturdza - arată Cărnii Demetrescu M.

Inaugurarea expozitiei dedicate Transnistriei: in fotografie Maria Antonescu, G. Alexianu si Mihai Antonescu, 16 oct. 1942

Antonescu „nu pierdea ocazia niciodată - ştiam şi noi, cei tineri, râdeam pe înfundate că venea matematic rândul Universului. După ce ne trata de «ligişti» (foşti!), fără să insiste prea mult, pentru că şi el fusese şi ne legau vechi amintiri, ajungea cu reproşurile la adresa «vechii conduceri» (era Cretzianu), pe care o cita cu un necaz jignit, fără a pomeni însă nominal pe vinovat, care lucra «în dezordine, am găsit în dosarul x al Direcţiei Politice un număr al Universului, care n-avea ce căuta acolo! »", dar fără să afirme că Al. Cretzianu l-ar fi uitat acolo; când îl pomenea pe acesta, Mihai Antonescu folosea expresia: „pe vremea domnului Cretzianu".

Totuşi, pentru a completa imaginea ministrului Afacerilor Străine, să amintim că la aceste şedinţe îi plăcea să afirme „că nu a voit niciodată în viaţă «pieirea păcătosului, ci salvarea lui». Este adevărat - admitea Camil Demetrescu - că deşi violent, nu a pedepsit decât arareori. Şi dacă era rugat să facă un serviciu sau să dea un ajutor nu refuza niciodată".

O întâmplare şi un interes naţional

Trecuseră doi ani de la demisia lui Alexandru Cretzianu, când, în condiţiile în care în România atât guvernul, cât şi opoziţia, căutau stabili- rea unor contacte cu Naţiunile Unite - în special cu Statele Unite şi Marea Britanie în vederea scoaterii ţării din război, numele lui Alexandru Cretzianu este luat în considerare pentru trimiterea lui în misiune în străinătate. în ţară, numirea lui ca ministru plenipotenţiar la Ankara este agreată şi de guvern, şi de opoziţie, iar numele lui este acceptat şi în afară. Dar pentru aceasta era de ne- ocolit o întâlnire şi un acord între Mihai Antonescu şi Alexandru Cretzianu.

Intrucât ultimul nu înţelegea să facă primul pas, iar vicepremierului îi era foarte greu să-1 facă el, s-a ajuns în final la formula unei întâlniri „întâmplătoare" între cei doi, în fapt, aranjată cu grijă de oameni apropiaţi ambi- lor.

Camil Demetrescu ne prezintă „scenariul" în care a fost implicat ca factor principal Gheorghe Davidescu, secretar general al Externelor. într-o zi, acesta se adresează secretarei, doamna Florica Spirescu, că „la ora x va veni dl. Cretzianu şi te rog să-1 introduci la mine". Ceea ce s-a şi întâmplat. După care, ministrul M. Antonescu a trecut în vizită, neanunţat, pe la secretarul general, unde surpriză! a dat „cu mare plăcere de fostul şi distinsul său colaborator". în biroul lui Gh. Davidescu a avut loc o discuţie în trei, după care gazda s-a retras şi M. Antonescu şi Al. Cretzianu au rămas singuri şi până la urmă s-au înţeles, rămânând stabilit ca Al. Cretzianu să plece ministru la Ankara. După întâlnire, M. Antonescu i-a declarat încântat diplomatului Gh. Barbul: „Barbule, am găsit omul!" Ceea ce era ade- vărat.

Misiunea lui Al. Cretzianu la Ankara întrunea acordul tuturor forţelor politice şi în primul rând al liderului opoziţiei democratice din România, Iuliu Maniu. Ea venea însă şi ca un fel de mea culpa din partea lui M. Antonescu faţă de cele petrecute cu doi ani în urmă. Dar evenimentul avea şi o altă semnificaţie, mult mai profundă: în faţa unui interes naţional superior; orgoliile, interesele personale, neînţelegerile etc. trebuia să înceteze şi să facă loc înţelegerii, solidarităţii, acţiunii comune.

Desigur, la fel precum evenimentul din 1941, şi numirea lui Al. Cretzianu la Ankara a fost comentată public, dar în special în rândul corpului diplomatic acreditat la Bucureşti. ■