Copacul

Plantam un copac din respect pentru natura care ne suporta, dar nu intuim câta sacralitate ascund gestul nostru si, mai ales, pomul în sine. Am „ascultat" în episodul anterior freamatul de viata din seva unui lemn, acum continuam sa aflam similitudini între cultura traditionala româneasca si cea armeana în ce priveste simbolistica pomului si a pietrei.

COPACUL SI CRUCEA

SABINA ISPAS

In cultura traditionala româneasca bradul ocupa un loc de exceptie prin semnificatii, simbolica, valoare alegorica, chiar mesaj teologic. Cu evidente radacini într-un stravechi fond imagistic caracteristic culturilor dezvoltate în zonele tem perate si nordice europene, bradul preia valorile sacre ale cedrului, pe care Vechiul Testament il prezinta ca pe un arbore ales de înteleptul Solomon sa împodobeasca Templul din Ierusalim, sa fie, asadar, în preajma divinitatii supreme, sa delimiteze spatiul în care va avea loc Teofania. Conform traditiei populare românesti, crucea pe care a fost rastignit Iisus a fost din lemn de brad si, probabil mai recent, „cruce de mar dulce". 

  • Marul, ca fruct al iertarii, bradul ca pom al vietii, teiul ca mediator • Piatra, întotdeauna la fundatie • Viziunea Sf. Grigorie Luminatorul si crestinarea regatului armean • Vegetalul, garantie a vietii vesnice în cultura armeana • Gradina Edenului în stilul oriental-armean • Troite protectoare din lemn si piatra la raspântii • Copacul este crucea lui Iisus 

Printr-o asociere cu vechea simbolistica a marului în culturile arhaice ale Mediteranei sau ale Europei Centrale, în perioada medievala marul capata reprezentativitate si ca pom si fruct al iertarii. Astfel este prezentat în textele românesti de colind si în legendele Sf. Ilie. Marul este si un simbol al pomului Raiului, al cunoasterii si vietii vesnice, fruct înzestrat cu speciale calitati legate de revigorare, iertare, purificare, fertilitate. în colinde, merele, uneori, de aur, sunt oferite de Dumnezeu-Iisus oamenilor, ca semn al iertarii pacatului originar, al purificarii «si dobândirii vietii vesnice, pe care omul o poate petrece în Paradis, alaturi de pomul „datator de viata", sinonim cu crucea.

Crestinii îsi însemneaza propriul trup cu chipul crucii, folosind mâna dreapta si atingând fruntea si umerii drept si stâng, într-o foarte concisa marturisire de credinta a unui singur Dumnezeu, în trei ipostaze. Este una dintre cele mai abstracte reprezentari ale crucii în care este recunos- cuta puterea acesteia, fara a se face apel la un obiect material, concret, si dovedeste o cunoastere profund teologica din partea practicantilor.  

Deprinderea pare a fi foarte veche, cu radacini în vremea apostolica. Teologul roman crestin Tertulian aminteste ca în timpul lui (secolele II-III) crestinii se închinau facând semnul crucii. O legenda din Muntenia ne învata ca atunci când a fost cioplita crucea rastignirii, copacul „a suferit". Din textele asa- numitului „basm al lui Dumnezeu", istoria cautarii lui Hristos de catre maica Sa, Maria, aflam ca ea îl gaseste, în cele din urma, rastignit „pe cruce de brad, în poarta la Pilat". Bradul din care se ciopleste unealta de tortura devine purtator al trupului divinitatii, care aduce omenirii, prin sacrificiul sau, iertarea de pacat si viata vesnica, si, în cele din urma, devine el însusi pom al vietii, unul dintre pomii pe care Dumnezeu i-a asezat în gradina Raiului. Bradul este copacul care are contact nemijlocit cu spatiul sacru, cu transcendentul, cu divinitatea si cu vesnicia.

Teiul, o alta esenta lemnoasa, are, la rândul lui, acces la sacru, dar nu ca un substitut direct, ci ca mediator, purtator de mesaj prin ima- gine. El îsi accepta menirea atunci când omul spune copacul „Icoane ma face/ De ma ipsoseste/ Si ma zugraveste/ Si pe mine scrie [citeste „picteaza"]/ Cu vapseli frumoase/ Iisuse Cristoase/ La care se-nchina/ Noroade si gloate,/ Neamurile toate". El spune: „Vin mesteri, ma mesteresc/ Icoane ma-nchipuiesc/ Si-n beserica m-anina,/ Toata lumea mi sa-nchina".

O constanta asociere între sacru si secular în preajma celor mai importante esente lemnoase - mai ales ale celor crescute în salbaticie, în care vointa divina, exprimata în diferite feluri, harazeste un rol i repartizeaza fiecarui copac o functie, în scopul slujirii nevoilor omului, probeaza, înca o data, o inter-relationare a fiintei umane cu vegetalul. Pomii roditori, pe care oamenii îi cultiva în gradini, au un alt „destin", dupa cum ne istorisesc textele legendelor populare, chiar din momentul cresterii lor în gradina Edenului.

Prin toate înzestrarile care îl definesc, lemnul dovedeste ca înmagazineaza, în persoana sa, o întelepciune si o cunoastere care transcend omenescul.

Piatra (în româneste din lat. petra) este un nume generic pentru orice roca solida, dura si casanta ce se gaseste la suprafata sau în inte- riorul pamântului si are diferite întrebuintari, în forma naturala sau prelucrata. Ca locutiune adjectivala, de piatra semnifica o persoana sau un lucru neclintit, încremenit, greu, insensibil (pentru fiinte vii), uneori, rau. Substantivul intra în nume- roase expresii, carora le confera o multitu- dine de sensuri, cum ar fi piatra de încercare, când se are în vedere verificarea capacitatii cuiva, a sentimentelor, statorniciei, piatra filosofala, substanta miraculoasa despre care alchimistii credeau ca poate preface metalele în aur si poate vindeca bolile, sau piatra de temelie, care intra în constructia fundatiei unei cladiri, pusa adesea în cadrul unei solemnitati la începutul constructiei, devenita, simbolic, pia- tra din capul unghiului, cea pe care se cladeste biserica, care, în sens crestin, este Iisus.

Locuitorii Armeniei, numita si Tara de Piatra, au început sa înlocuiasca, prin secolele IV-VII, crucile de lemn, „cruci cu  brate" sau „cu aripi", cum erau numite, prin cruci de piatra. Ei urmau o veche traditie, care strabate secolele VIII-VII dinaintea erei crestine (stâlpi si stele descoperite în Urartru), având radacini în menhirele si dolmenele neolitice; monumente din piatra marcate cu semnul crucii au fost folosite drept locuri de închinare, altare ridicate în memoria martirilor, unde se adunau primii crestini pentru rugaciune. Din acestea s-au dezvoltat acele inegalabile opere de arta modelate în piatra care sunt hacikarele (khaci, „cruce", kar, „piatra").

Hacikare

Armenia este considerata una dintre primele tari care a adoptat crestinismul, cu o biserica apostolica prin propovaduirea celor doi adepti ai lui Iisus, Tadeu si Bartolomeu. Este de asteptat ca în cultura traditionala armeana sa poata fi identificate semne si simboluri care îsi au radacina în aceasta perioada de început, când forme si alegorii s-au resemantizat, au fost restructurate si înzestrate cu un mesaj profund diferit, adus de monoteism, mai întâi în lumea orientala.

Sf. Gheorghe Luminatorul

Legenda care relateaza viziunea Sf. Grigorie Luminatorul, cel care a avut rol precum- panitor în crestinarea oficiala a regatului Armeniei (în timpul domniei lui Drtad al IlI-lea, 287- 330), are ca imagine centrala o cruce în flacari care, alaturi de alte trei, prefigureaza construirea catedralei de la Ecimiadzin. Crucea cu raze, familiara culturii crestine armenesti, poate fi recunoscuta în colindul românesc ca „soare cu trei razisoare", imagine a lui Iisus numit în textele vechi „soarele dreptatii", „rasaritul cel de sus", energia divina care sub forma luminii pogoara peste lume si o sfinteste.

Mai târziu, crucea armeana va fi numita si cruce „cu muguri" (gogeac cu butoni, în volute), referire clara la materia vegetala, lemnul din care a fost cioplita crucea rastignirii, reconfigurata în piatra în hacikar. De altfel, de la începutul Evului Mediu miniaturistii armeni au folosit imaginea vegetala cu întreaga simbolistica ce-i era atribuita, unul dintre simbolurile cele mai cunoscute si raspândite în cultura universala fiind cel al pomului vietii (Meline Poladian Ghenea, Ipostaze ale simbolului cruciform în arta armeana, 2001).

Pentru lumea crestina, înca de la început, copacul acesta este crucea. Analistii, schematizând formele si reducându-le la simple structuri geometrice, descopera variante ale crucii care se întrupeaza din cercuri concentrice - samânta si lumea unite de trei linii ca expresii ale treimii înconjurate de muguri, frunze si flori, vegetalul fiind o garantie a vietii vesnice, a puterii prin care disparitia, moartea sunt eliminate din creatie. In felul în care sunt alcatuite vinietele care redau pomul vietii sunt, în acelasi timp, arbori genealogici ai omenirii de la protoparintii Adam si Eva, pâna la omul zilelor noastre. Aproape întreaga caligrafie, indiferent de materia în care este realizata, pergament, hârtie, lemn sau piatra, porneste de la imaginea crucii, care este, la baza, lemn sfintit prin atingerea trupului divinitatii sacrificate.

„Abordând domeniul plantelor, arta armeana îl supune celor doua metode principale ale conceptiei sale de stilizare: recompunea lor, pe anumite criterii si principii. Este vorba, pe de o parte, de- spre simplificarea pâna la esentializare a întregului si componentelor sale, pentru a le readuna apoi în îmbinari tot mai departate de modelele naturale, în vederea exprimarii prin ele a unor idei pe cât de complexe, pe atât de profunde. Este, totodata, ceea ce estetica europeana- apuseana considera a fi „stilul decorativ oriental- armenesc", completat de principiul - de asemenea oriental - cunoscut sub numele de horror vacui, adica de evitarea spatiilor libere. 

Depasind simbolistica simplista care asociaza florile, fructele, semintele, vegetalele, în general, cultelor fertilitatii, rodniciei si erosului, aceste expresii ale creatiei divine sunt imagini, pre- figurari si chiar invocari ale gradinii Edenului, locul în care Dumnezeu a asezat prima pereche de oameni, spatiu al armoniei si echilibrului, pe care „omul cazut" cauta sa-l redobândeasca printr-un întreg sistem de celebrari si comemorari care sa mentina stator- nic activ sacrul pozitiv în viata sa terestra.

Alaturi de constructii arhitecturale, pictura murala, miniatura, sinteza simbolica teologica care este hacikarul îsi trimite mesajele prin mijlocirea limbajului sintetic al artei, devenind, dominant, imagine a crucii ca „pom al vietii" în cultura principatelor armene, în a doua jumatate a secolului al IX-lea. Hacikarele sunt plasate în preajma sau pe peretii bisericilor, la ras- crucile drumurilor sau în lungul lor, în preajma fântânilor, în piete, în cimitire, cu deosebire, având rolul de a-i proteja pe oameni si spatiul în care acestia vietuiesc.

Viziunea aceasta despre sfintirea lumii se regaseste în traditia româneasca ortodoxa prin care sunt marcate spatiile importante pentru viata omului cu troite protectoare din lemn sau cruci de piatra: drumurile si raspântiile, hotarele („crucile de hotar"), fântânile si izvoarele, locurile unde au fost locasuri de cult sau unde s-au nevoit sihastrii, rugile (cruci ridicate la garduri, în curti sau în preajma unor arbori sau fântâni pentru sufletele celor morti înstrainati - cenotafuri) sau locurile unde cineva a murit de „moarte naprasnica" si, desigur, crucile din cimitir.

Descompunerea în ele, care a fost lucrata care a fost decorarata. Forma crucilo aceleasi zone dir. pacul din Gradina colinde, fructe (mere. de ob: al mântuirii si alegoric, chiar in tiile de protejare. Culturi si religii naturale sau prearmeana si romar sau lemn.

Multe asen crucifon tre pietatea popoare. în România Manastirea Dervent, despre e care se spune ca I este si izvorâtoare de mir. I pentru închinare oamenii I venind în pelerinaj. Uneori, mai ales în cazul crucilor din piatra, sunt grupate cruci de diferite marimi, multe asociate cu familia; despre ele circula

Acestea din urma au, în unele zone ale tarii, cum ar fi Oltenia, un în- treg ritual al plasarii, la 40 de zile, la mormânt, dupa ce în ziua înhumarii la capul mortului s-au ridicat stâlpul si bradul. 

Este o dentitate functionala dincolo de materia din care a fost lucrata crucea si a mijloacelor prin care a fost decorata care nu poate fi ignorata. Forma crucilor din cimitire aminteste, în aceleasi zone din sudul României, de copacul din Gradina Raiului, des mentionat în colinde, când se spune ca oamenii primesc fructe (mere, de obicei) chiar de la Iisus, semn al mântuirii si al vietii vesnice, si este evocat, alegoric, chiar în basmul fantastic. Functiile de protejare, memoriale, votive, în alte culturi si religii atribuite altor elemente, naturale sau prelucrate, în culturile crestine armeana si româna, revin crucilor din piatra sau lemn.

Multe asemenea monumente în forma cruciforma sunt înzestrate, de catre pietatea populara, cu puteri tamaduitoare. în România este cunoscuta crucea de la Manastirea Dervent, despre care se spune ca este si izvorâtoare de mir, pentru închinare oamenii venind în pelerinaj. Uneori, mai ales în cazul crucilor din piatra, sunt grupate cruci de diferite marimi, multe asociate cu familia; despre ele circula legende privitoare la circumstantele în care ar fi murit mama si copiii, de obicei, sau familii, în general.

Catedrala de la Echmiadzin, 1670

Tuturor acestor ipostaze ale crucii le sunt asociate imaginile vegetale care, laolalta, prefigureaza structura unui copac. Asemenea pomului vietii vesnice din Rai, el are trunchi - crucea, ramuri, flori si fructe cu samânta. în arta armeneasca a modelarii hacikarelor, se poate urmari „evolutia de la decorul vegetal stilizat, la o geometrizare din ce în ce mai marcata, pentru a se ajunge pâna la urma la impunerea totala a stilului geometric, ale carui radacini vegetale initiale se fac tot mai slab simtite" (Poladian-Ghenea, p.85).

Prezent în textul poetic ritual sau în cel edificator, prin medierea celui mai puternic mijlocitor, cuvântul, modelat sub forma crucii de lemn sau piatra, pictat pe lemn sau daltuit în roca dura, vegetalul si, cu deosebire, forma sa cea mai robusta si autoritara, copacul, semnifica pentru cultura crestina veche crucea lui Iisus si este, pentru cei care o recunosc, marturisirea de credinta.