Cu un ochi la Occident, cu altul la Orient

Filosofarea minimei rezistenţe, a acomodării cu răul şi nelucrarea ţine, poate, de firea contemplatorului, lipsit de iniţiativă şi de dorinţa de schimbare. Ne aduce aminte de celebra interogaţie a insului din Povestea unui om leneş de Creangă care, deşi o cucoană milostivă voia să-1 salveze de la moarte dându-i să mănânce uscături, a întrebat, tolănit în carul care-1 ducea la spânzurătoare, dacă „muieţi-îs posmagii". Şi, când a aflat că el ar trebui să-i umezească înainte de a-i mânca, a îndemnat să-1 ducă la spânzurătoare, pentru că „ce mai atâta grijă pentru astă prostie de gură".

Minima rezistenţă a lui „merge şi aşa" e o opţiune între două sau mai multe posibile. O opţiune a lenei în gândire, refuzul acţiunii, inaderenţa la energetism. E, altfel spus, nu o singură dată, menţinerea în tradiţie anchilozată nu numai comodă, dar consonantă cu un psihism colectiv care se revendică din comunitatea cu Orientul şi respingerea, implicită, a Occidentului. Pentru că, oricum am judeca lucrurile, Occident înseamnă activism energetist şi progres, iar Orient contemplare resemnată, fatalism şi respingerea schimbării obiceiurilor îndătinate.

Cine ar putea nega existenţa, în formula sufletească a românului, a stratului de resemnare fatalistă şi contemplativă simbolizat de Mioriţa, atât de detestată, din această cauză, de Cioran? Dar poate fi redusă această formulă sufletească numai la fatalismul resemnării contemplative? Şi alte balade româneşti, tot mituri fundamentale, precum Toma Alimoş, Mihu Copilul, exprimă un spirit activ, războinic şi răzbunător, nesupunându-se deloc sorţii.

E inutil să ne întrebăm care din aceste trăsături prevalează în firea românului. E probabil că în doze anume s-au infuzat în componenţa spirituală şi comportamentală, deşi anume teorii. întotdeauna de dreapta şi extremă dreapta, dau prevalenţă resemnării fataliste, pentru a demonstra că firea românului, orientală prin structură, nu se supune civilizaţiei occidentale şi sincronizării - totuşi necesare şi înfăptuite de peste un secol - cu Europa de Apus [...]

Aş aminti vestitul studiu al lui Mihail Ralea, din 1928, intitulat Fenomenul românesc. După ce constată că structura psihică nu e eternă, că sufletul etnic se preface mereu, pentru că istoria e creaţie veşnică, afirmă decis: „Echilibrul nostru sufletesc se cheamă adaptabilitate. Prin el ne deosebim de toată lumea Orientului, dar şi de aceea a Apusului. Există în caracterul nostru excese de lene, de plictiseală, de îndurare, de răbdare excesivă, care ne împiedică de a fi occidentali. Pe de altă parte, găsim noi iniţiative, o anumită hărnicie în a pricepe ce e bun în altă parte şi a ni-1 apropria, o vioiciune în a pricepe imediat mecanismul unei noutăţi, o agerime în a nu fi dezorientaţi şi nici intimidaţi în faţa nevăzutului, care ne îndepărtează cu mult de apatia indolentă a Orientului".

Această adaptabilitate presupune inteligenţă, dinamism, luciditate netulburată, spirit critic dezvoltat (de aici şi zeflemeaua), absenţa naivităţii. Adaptarea presupune un sens activ. Nu e imitaţie, ci o prefacere, o localizare. De unde supleţe, tact, bun-simţ şi luciditate. Aceste trăsături, vorba lui Ralea, l-au menţinut pe român departe, totuşi, de apatia indolentă a Orientului.

(Glose despre altădată. Editura Allfa, Bucureşti. 1999. pp. 82-83)